China in anul 1979!

Beijing     22.10.1979 la ora 23h50 

Voiajul in avion! 

Nu, nu este prima dată când călătoresc cu avionul, dar este prima dată când trebuie să fac o călătorie atât de lungă: mai bine de 15 ore până la Beijing, cu o escală în Karachi pentru a schimba echipajul și a face plinul de carburant. Și nimeni din familia mea să  mă însoțească la aeroport, bineinteles!

Dar, iată-mă: alea jacta est! Am plecat dar m-am oprit in usa asteptand un semn care insa nu a venit. Convinsa ca acest lucru este de prost augur, am inaintat cu inima plina de indoieli spre poarta la care se controlau pasapoartele si fisele de imbarcare.  M-am indreptat spre o bancheta, eu, singura, printre toate acele grupuri, aprinzandu-mi vesnica tigara, pentru a-mi reface moralul...

„Calatorii pentru avionul Caraci-Pekin” sunt rugati sa pofteasca la poarta numarul 2 pentru imbarcare”.

Dupa ce am mai asteptat si acolo cca 20’, iata-ma intr-un autobuz, gandindu-ma ca cei de pe urma vor fi cei dintai, ceea ce s-a si intimplat! Am gasit prin urmare loc la feresatra pe alese, deci la coada avionului; dar bucuria mi-a fost iute umbrita de venirea unui personaj, masliniu, gras, bubos, cu mainile crapate, pesemne pakistanez, daca nu indian, care a mai adus langa el un alt personaj aproape identic, numai ceva mai tanar si mai slab, cu unghii lungi si ingalbenite, ocupand amandoi mult mai mult decat spatiul care le era rezervat...

Prezenta lor,  imi bloca de altfel iesirea pe culoarul dintre randuri (stramt si incomod acest avion!) in afara de faptul ca ma deranja, ma si infricosa oarecum, nu prea stiu de ce. 

Iata-ma deci ingramadita intr-un colt, cu picioarele tipului mai tanar pe fusta mea, eu, care nu cunosteam pe nimeni intr-un avion arhiplin.

Avionul decoleaza, imi stapanesc cum pot spaima si intru in vorba cu un sportiv ungur (din Romania) care era pe scaunul din fata mea, gandindu-ma totusi ca nu cumva tipul sa creada ca-i fac avansuri... 😃

Prima masa: un sandwich cu salam de Sibiu, o feliuta de muschi file, o rosie, cascaval, o friptura in sos cu cartofi natur, mananc tot ce nu este mancare gatita, inclusiv marul pe care am uitat sa-l mentionez. Pe parcurs vor mai fi inca patru mese de acelasi calibru, cu prajituri, unt, gem, cafele, bere, pepsi, etc...dar ma feresc sa mananc prea mult si mai ales ma feresc sa mananc sosuri si creme...

Trecem pe deasupra unor orase care arata exact ca in 1001 de nopti: incredibil, noaptea si cerul instelat le fac sa para niste insule fermecate iesite din mare, o dantelarie  fascinanta de lumini asezate in ghirlande grupate fantastic...

Aflu ca sunt d’Istanbul, Bagdad, samd...

In sfarsit, dupa aproximativ 7 ore de zbor, aterizam la Caraci. 

Este ora 2 noaptea, dar temperatura este inca surprinzator de ridicata pentru un sfarsit de octombrie. 

Primul care ma uimeste este omul de pe cisterna venita sa ne incarce avionul cu benzina... Imbracat in alb, barba alba si un turban alb pe cap...

Ne urcam intr-o masina cu banci laterale, cam hodorogita, care arata cam asa: 

Suntem in Pakistan. 

In aeroport este un miros ciudat pe care nu reusesc sa-l identific. Parca seamana cu mirosul caselor cu lut pe jos de la tara, in care lutul este proaspat si camera nu tocmai bine aerisita!

Prima impresie, o multime de barbati negri maslinii, in orice caz cu o culoare  mai închisa decât la romii nostri, cu cearsafuri pe ei si in rest cam goi...

Sala de așteptare, în care am intrat fără să stau pe gânduri, era dreptunghiulară, cu banci înșirate pe două rânduri, ocupând-o aproape în întregime, cu excepția a două locuri  imense rezervate pentru rugăciune și pe peretele din spate cateva vitrine de magazine , unde erau etalate tot felul de obiecte  si mai ales o multitudine de bijuterii de aur...

Și toți acești bărbați, pentru că eu chiar nu vedeam nicio femeie, mă priveau insistent și într-un mod pe care îl percepeam drept critic, ca să nu spun ostil...

Marturisesc ca dintr-o data mi s-a facut frica si m-am grabit sa sting tigara pe care o aprinsesm cu inconstienta cand am coborat din avion: romanii se imprastiasera curiosi pe toate etajele (de fapt numai unul), iar eu eram din nou singura si privita cu curiozitate de o multime de oameni care ma inconjurau din toate directiile.

Vad un roman oarecare alaturi de o vitrina si-l acostez sub te miri ce pretext ca sa scap de acele priviri insistente.

 Mi-ar fi categoric frica singura in aceasta tara, cu oamenii acestia mici, slabi, negri, care umbla aproape  goi si care dintr-o data se opresc,  se aseaza in genunchi si incep sa se dea cu capul de pamant! Sunt profund socata si respir usurata cand suntem anuntati ca trebuie sa ne indreptam spre punctul de imbarcare. 

De altfel, tin sa spun ca inca din primul moment numaram cu nerabdare orele pe care le mai am pina la Pekin, deoarece este extrem de incomod sa calatoresti infipt  in felul acesta intr-un scaun, fara multe posibilitati de miscare, o noapte intreaga si cateva ore in plus. 

De altfel acesta este si motivul pentru care acum (cred ca aici este deja ora 24.45 ) scurtez relatarea: maine la ora 8.30 trebuind sa fiu la poarta ambasadei pentru o excursie la mausoleul unde este expus Mao si apoi urmeaza banchetul de bun venit. 

Cum ziceam, este deja trecut de miezul noptii fiindca pana acum a trebuit sa stau „la chef” cu colegii care sunt deja de mai multe saptamani la Pekin si se plictisesc. Pe scurt, colegii sunt niste „criminali” dar eu nu ma voi supune acestui regim ucigator, suportand pentru libertatea mea personala orice persecutii viitoare! Na!😜

***

Este deja foarte tarziu, am incercat sa dorm si nu am putut: cafele, tigari, (a propos, pe drum n-am fumat decit vreo 6, 7 tigari, totusi...) emotii, nervi, in plus un gandac cat o coropisnita vazut in camera unor colegi de aici, plus schimbarea de fus orar, toate adunate ma fac sa nu pot sa adorm... Sunt ingrijorata pentru ceea ce va urma.

Ei bine, sa continuam: la urcarea in avion la Caraci eram fericita la gandul ca in sfarsit voi fi singura, cei doi maslinii parasindu-ne. 

Dar n-am avut noroc!

Imediat s-au plantat langa mine doi romani care au incercat o usoara curte, dar s-au convins iute ca n-au spor, drept care au fost obligati sa mentina o distanta respecuoasa.

In schimb iata-ma din nou inghesuita in coltul meu, luptand cu oboseala, cu durerea de coaste si de carne, (noroc ca nu am prea multa, fundul insa a avut de suferit, saracul...) cu amorteala ingrozitoare.

Himalaia am vazut-o luptand cu somnul, pe sarite, urmandu-ti fara voia mea sfatul lipsit de orice urma de respect si consideratie pentru acesti falnici munti, cu creste acoperite de zapada si vai aride, fara pic de vegetatie, abracadrabante, semanand perfet cu un creier uman pietrificat pentru vecie, cu canioane si stanci golase, cu locuri care pareau numai bune de ski, in orice caz impresionant acest drum de ore si ore peste munti si apoi peste  desertul Gobi sau Ordos, in orice caz in mod evident un desert  care pare , sau poate chiar si este, o prelungire gen podis al lor...

Oricum, vazut din avion de la o inaltime de 11000 de metri, culoarea si aspectul general (minus culmile inzapezite si crestele de rigoare) sunt asemanatoare.

***

Impresionant acest drum nesfarsit peste intinderi ce par total lipsite de vegetatie sau de orice care sa aduca a interventie umana, pana in apropierea de Beijing, unde, desenul geometric, chiar daca ramanea aceeasi senzatie generala de maro, te facea sa-ti dai seama ca gata, ai ajuns in zone in  sfarsit populate.

 Si apoi apele strict lineare si casele in mod evident de lut si in cele din urma aeroportul.

Degeaba incerc sa casc ochii cât cepele: sunt atat de obosita dupa aceasta calatorie infernala incit nimic nu mai impresioneaza (in sens fotografic) materia mea cenusie, parca ea insasi amortita.

Observ totusi ca in grupurile de chinezi intilnite in drumul catre ambasada, doi sau trei muncesc, restul casca gura, parca ne-am afla pe santierele noastre de constructii.

Si casele. Observ si casele. 

Dar totusi nu am impresia de mizerie la care ma asteptam. Numai impresia de Baragan – ma rog, de Baragan asa cum l-am vazut eu acum mai bine de 15 ani; cu case de lut etc...

Astazi am vazut in Pekin numai zona ambasadelor care pina la proba contrarie arata acceptabil, cu spatii verzi, case aratoase, chiar si destul de inalte, un bloc cu jocuri arhitectonice, etc.. 

Dar sa mai vedem. Asta a fost o prima impresie: mai bine sa te astepti la foarte rau pentru ca apoi sa-ti dai seama ca dracul nu este chiar atat de negru. Repet: sa mai vedem!

Acum chiar ca ma voi culca!

* * *

Marti,  23.10.1979

Am dormit putin si prost. Nu ma simt de loc bine. Cred ca voi rari tigarile si oricum cafeaua. 

Cateva cuvinte in plus despre pakistanezi: la prima vedere dau mai mult decat chinezii impresia de miniatural, din cauza capului mic, cu trasaturi fine, din cauza corpului suplu, totusi felin. Pe aeroport la Karaci am vazut femei (usoare?!) si barbati foarte frumosi, mignioni, exact ca in filme.

 Altfel cu totii desculti, si cu imbracamintea (chiar cand nu era un cearsaf) sifonata, chiar murdara. Fireste ca imi pot imagina ca nu-i o trasatura generala, dar totusi, cine calatoreste cu avionul?

Astazi, la ora 8 si 15’, a trebuit sa fiu la poarta ambasadei pentru a merge la mausoleul unde este  expus publicului trupul lui Mao. Eram patru fete si un minibus Toyota ne astepta, cu un ghid chinez de limba romana.

Primul contact cu imensa strada Chang'an, literalmente „Strada Păcii Eterne”, care, într-un sens mai larg,  traverseaza orasul de la est la vest, de la districtul Tongzhou până la districtul Shijingshan, cu o lungime totală de 46 de kilometri si cu o latime variind de la 60 la 120 de metri,  trecand prin celebra piata Tian an Men..

Patru benzi in fiecare sens, pe care masinile, nu foarte multe, si autobuzele lungi si articulate, se straduiesc  sa-si faca loc printre multimea incredibila de biciclete si pietoni, care se deplaseaza fara sa tina cont unii  de ceilalti, intr-o dezordine de nedescris, in care inevitabilul zgomot strident si continuu de  claxone si tipete este acompaniat de discursurile severe transminse de nelipsitii militieni prin megafoanele lor ultra-performante. 

Soferul nostru s-a dovedit un as de indeminare si prudenta, astfel incat coliziunile cu pietonii care se hotarau brusc sa traverseze strada, sau cu biciclistii care  se fofilau si ei cum puteau, trecand de pe o banda pe alta  fara sa semnalizeze,  au fost, spre satisfactia noastra, evitate. 

Pe parcurs am vazut diverse cladiri oficiale, impresiile  insa nu ma hazardez sa le spun deocamdata. Mai astept sa se sedimenteze.  O singura remarca, privind uimirea mea cand am vazut un om agatat de trunchiul unui copac: se pare ca era gimnastica de dimineata.  

La Mausoleu, situat dupa cum se stie in centrul  imensei piete Tian'anmen, vis-à vis de intrarea in palatul de iarna deasupra careia troneaza portretul lui Mao si flancat la vest de cladirea Palatului Adunării Populare si la est de Muzeul National,  se afla deja o mare de oamei aliniati, asteptiandu-si disciplinat randul. 

Ne-am aliniat si noi si am fost duse aproape de intrare, in fata unui  galagios grup de americani. Dupa cum se vede , ca si in Romania, strainii sunt prioritari si... galagiosi, dar o organizare snur permite aici ca  totul sa dureze numai aproximativ 15’.

Intram in cladire, marmora alba, gri, roz, rosie, acum aflu pe internet ca ” pentru construirea mausoleului, care a fost gata in mai putin de un an, au fost aduse materiale din toata China: granit din provincia Sichuan, portelan din Guangdong, pamant din Tangshan, pietre colorate din Nanjing sau cuart din Muntii Kunlun. » 

In prima sala, statuia lui Mao stand intr-un fotoliu din marmora alba, oglindindu-se stralucitoare (luminata artistic) in pardoseala parca inlacrimata de lucitoare ce era. 

Pe peretele din spatele statuii o tapiserie mare de 23,74 m lățime și 6,6 m înălțime, reprezentând „Marea patrie”, cu munții și râurile ei, sau  o mare in furtuna, pe margini pini adusi din toata China, simbol al eternei amintiri si al gloriei eterne: suntem in „sala activităților comemorative”.

În camera „omagiu cadavrului”, pe un soclu piramidal, construit în granit negru, intr-un sarcofag  de cristal, Mao însuși, mumificat (mă mai strânge stomacul când mă gândesc), cu o față galbenă intens pe care nu pot s-o descriu. Mi se strange si acuma stomcul cand ma gandesc!

Desi se pare ca « ingineri, cercetatori si medici au lucrat impreuna pentru a armoniza culorile, unghiurile si intensitatea luminoasa, astfel incat culoarea pielii sa fie cat mai aproape de culoarea fetei unui om viu » in ceea ce ma priveste nu mi se pare ca ar fi reusit ! 

In sir indian inconjuram sala fara a avea voie sa ne oprim sau sa facem poze (oricum eu nu am aparat de fotografiat) privind de la o oarecare distanta catre sarcofagul de cristal si continutul sau macabru : nu cred ca mi-ar fi trecut prin cap sa fac acest pelerinaj daca nu eram mai mult sau mai putin obligata (de fapt mai mult !), dar se pare ca am fost o privilegiata : deja  ca nu a trebuit sa astept la acea coada imensa de sute de persoane, in plus se pare ca Mao insusi nu este expus decat cateva ore zilnic pentru a se evita deteriorarea ramasitelor :  imbalsamarea fiind realizata dupa metodele utilizate de sovietici, starea de conservare este considerata mediocra.

Din contra, se pare ca sicriul sau mai bine zis sarcofagul  in care este expus Mao este ultra-rezistent, fiind  testat seismic in cazul unui cutremur cu magnitudinea de 8 grade pe scara Richter.

****

A trecut si banchetul. Credeam ca Coco exagereaza, ca Luminita face pe nebuna, dar nu: efectiv mi-a fost rau! Mirosurile, gustul, uneori chiar si aspectul mancarii, apoi mirosurile din magazine si de pe strazi, imi fac rau! Imi pot imagina ce-ar fi fost daca as fi venit aici asta vara!

Pentru banchet ne-am oprit in fata unei cladiri cu doua etaje, cu o fatada cenusie, stearsa, parca prafuita (ce caramizi din lut nears folosesc ei?). Am urcat pe o scara larga de ciment, gen cantina muncitoreasca dintr-un oras de provincie romanesc, pana la etajul II, cu mirosurile patrunzatoare de rigoare, am traversat apoi un culoar printre oameni murdari, niste femei  spalau farfurii (chinezesti) intr-un lighean plin de zoaie, apoi am intrat in fine intr-o camera cu ciment pe hjos, cu peretii vopsiti in verde cam 1.50m de la nivelul podelei... ca intr-o cantina muncitoreasca, dupa cum ziceam. 

Pe pereti cateva stampe, cateva fotolii in jurul a doua  masute pe care erau asezate vaze cu flori de plastic prafuite, la mijloc o masa rotunda inconjurata de scaune, totul foarte saracacios...

Oricum, eram  impreuna cu Doinita (pentru ea era banchetul de plecare in tara, pentru ca da, se organizeaza un banchet la venirea unei delegatii din tara si altul la plecare!) un baiat de la Cluj, translatoarea  de la Bucuresti, un chinez si o chinezoaica, cursanti...

Ne-am asezat in fotolii si am fost serviti cu ceai de jasmin, ca in tara, de catre o fata cu un halat scurt , care odata, cine stie cand, fusese alb. Pe parcurs a aparut cu un alt halat, de data asta foarte curat, de unde se poate deduce ca pesemne ajunsesem prea devreme si deci ligheanele cu zoaie &co nu ar fi trebuit sa fie vizibile! 

Din pacate, le-am vazut: am luat si torecan si mexaform, dar degeaba: ma simt rau, in mod evident mi-am stricat stomacul!

N-ar trebui sa descriu acum banchetul, fiindca fiindu-mi inca rau s-ar putea s-o patesc!

Nu ar trebui să descriu banchetul acum, fiindca fiindu-mi inca rau s-ar putea s-o patesc!! Așa că voi reveni cu descrierea banchetului mâine. Acum ar trebui să încerc să dorm, pentru că mâine, la 7:45, trebuie să fiu la ușa ambasadei ca să merg la curs! Am auzit că și acolo este multă mizerie!

Of!

Miercuri,   24 octombrie 1979

Nu mi s-a parut mizeria prea mare. O atmosfera acceptabila, care in orice caz nu mi-a facut rau. Miros de mancare pe scari, la plecare, dar nu chiar de nesuportat. Cursul a mers excelent, am timp sa-mi citesc notitele, translatorul este foarte bun (iarasi am avut noroc!) sunt sigura ca ma voi descurca, inclusiv cu ORDO care nu este pachetul meu de programe.

Le-au placut foarte mult desenele facute de mine pe tabla, (casele de pomina) si le plac foarte mult exemplele pe care le dau: exemplul cu scaunul, apoi cu bicicletele fabricate la Pekin pentru Shanhai si Shenian, etc... Translatorul mi-a spus ca explic atat de clar incit pina si el, care nu este de specialitate intelege.  Ce-i drept e drept, pare foarte istet! 

Deci totul a decurs OK. Dar e foarte obositor! In special la pranz, te apuca groaza la gandul ca te intorci ca sa tii cursuri si dupa amiaza! 

Deoarece apa nu este potabila (am fost sfatuiti sa o fierbem inainte de a o bea),  am fost la Friendship si am cumparat bere! In afara de asta cartofi, crenwursti si paine. Nu-i chiar atat de ieftin cum s-ar crede: daca 1 yoan = 10 lei (cum mi se spune) la un salariu mediu de 500 de lei, 45 de lei dati pe numai atata mancare mi se pare chiar foarte mult!

Am baut o bere dar inca mi-e sete. Oricum, macar nu mai imi este rau!

Translatorul m-a intrebat ce vreau sa vizitez. S-a oferit sa mearga cu mine la muzeul de istorie, la palatul de iarna si de vara, etc...

 Asta seara m-am instalat in noua garsoniera pe care mi-a pus-o la dispozitie administratia. Am facut curatenie de zile mari: aspirat, sters, spalat, frecat (mai ales baia): totul straluceste de curatenie! Respir usurata: macar aici nu-mi poate fi scarba sa stau oriunde, sa pun mana pe orice. Nu ma stiam asa sensibila, totusi este un fapt ca mi-am deranjat stomacul...

De vina si banchetul, cu felul acela de mancare in care ceva de culoare maron plutea intr-un sos gras de culoare maron si pe care, din politete, m-am fortat sa-l mananc . Nimeni n-a putut sa-mi explice despre ce este vorba, desi se pare ca era un fel de mancare intradevar exceptional, pe care il ofera oaspetilor alesi!  Am hotarat ca de acum incolo, nu numai in China, dar peste tot pe unde voi calatori, daca ceva mi se pare „dubios”, pur si simplu sa evit sa mananc: decat sa-mi fie rau timp de trei zile, mai bine sa par nepoliticoasa sau mofturoasa...

Joi,   25 octombrie 1979

Asta seara am fost la teatru. O sala absolut moderna, ca un cinemascop, cu o scena foarte mare, cu aer conditionat, insa cu scaune netapisate. 

Sala arhiplina. Marea majoritate a spectatorilor sunt chinezi, imbracati ca de obicei  pe strada, toti in tinutele Mao de rigoare. Dar si multi straini: la final am vazut o chinezoaica luindu-i interviu unei englezoaice. 

Neavand o imagine cu sala respectiva, si nici cu celelalte sali in care ulterior  am avut privilegiul de a asista la diverse spectacole,  voi insera aici o imagine aproximativ asemanatoare  gasita pe internet, cu un defileu Cardin la Pekin in aceeasi perioada post-Mao, sala in care are loc fiind desigur cu mult, mult, mult mai mica!

 Spectacolul, minunat, poarta titlul  "Ploaie de flori pe drumul matasii", sau, in engleza "Silk Road Flower Rain", sau inca, in traducerea interpretului meu, "pe drumul matasii ploua cu  flori ale prieteniei intre popoare". 

De fapt, subiectul spectacolului este prietenia dintre un artist chinez pe nume Zhang și un negustor persan, precum și povestea de dragoste dintre fiica lui Zhang, Yingniang, și negustor.

 

 Este o dramă de dans național la scară largă, plasată pe fundalul prosperității dinastiei Tang în China, bazându-se pe cântece și dansuri populare din China, dar și din alte țări de pe Drumul Mătăsii.

Creație recentă a coregrafilor Operei Gansu, în regia lui Zhao Zhixun și inspirată din frescele lui Dunhuang și peșterile din Mogao, spectacolul a fost prezentat pentru prima dată pe scenă în octombrie 1979, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la înființarea  Republicii Populare Chineze.

 C’est une grande première à tous les points de vue. 

Spectacolul este o mare premiera, din toate punctele de vedere: deja ca un astfel de spectacol constituie in sine o premiera , la numai doi ani de la oribila  „revolutie culturale” in care China a facut tabula rasa peste  toate valorile culturale tradiționale chineze, în numele luptei împotriva „celor patru vechituri”. 

In orice caz, deja pentru mine este o mare premiera, fiindca vad pentru prima data un spectacol chinezesc  si pentru ca pana acum nu stiam practic nimic despre dansurile si muzica traditionale chinezesti si pot sa spun ca nici despre China, in general. 

Cu excepția poate a cărților lui Pearl Buck, desigur, pentru că altfel, chiar dacă am auzit de cărticica roșie, o consideram un fel de folclor, cel puțin pentru mine de neînțeles.

 Și nu mai vorbesc de Revoluția Culturală despre care putinele  informații care mi-au venit la urechi mi-au făcut părul maciuca...

Dar revin la spectacol, pentru ca trebuie sa-l descriu repede ca sa nu-l uit!

Se sting luminile si pe scena se desfasoara o cortina diafana in spatele careia, intr-o atmosfera gri, bleu, verzuie, ca intr-un vis, pe un fundal mirific, evolueaza pline de gratie si intr-o sincronizare perfecta doua grupuri de trei tinere chinezoaice, cu mișcări fine și delicate ale mâinilor și degetelor si posturi de o elganta extrema, cam ca in fotografia pe care am gasit-o pe site-ul  www.panarmenian.net

Fara sa stiu nimic despre frescele care au inspirat acest specacol, atunci cand mi-am scris jurnalul, exclamam plina de admiratie „un gest de stampa, de altfel intreg tabloul pare o stampa! 

Mi-e foarte greu sa descriu acest spectacol, care de altfel nici nu poate fi cu adevarat descris ci doar povestit. 

Actiunea baletului se petrece in vechea China, costumele si decorurile o sugereaza inca de la primul tablou  si pas cu pas, fara sa stim à priori despre ce este vorba, subiectul devine evident. 

 Totul este fastuos. Decorurile se schimba de la un tablou la altul cu o viteza de prestidigitatie. Intre tablouri pe unul din peretii salii apare un text in limba chineza, scris cu albastru pe un fond alb, care pare el insusi o stampa si care explica actiunea, daca mai era nevoie... 

Cateva secunde dupa introducere, tabloul urmator se petrece intr-un decor de desert, in care avanseaza niste camile. Cortina diafana, mereu prezenta, distanta, calitatea  realizarii, fac ca totul sa para veridic, camilele par adevarate camile:

Scena 1. Pe scurt, actiunea este urmatoarea: un tanar  persan  de vaza (cum o sugereaza costumul si  grupechipajul  care il insoteste) vine in China pe drumul matasii. Bolnav in desert, pe punctul de a muri de sete, este salvat de un batran voiajor chinez, insotit de fiica lui, care ii da sa bea apa dintr-un ulcior. 

Persanul pleaca, dar chinezul este atacat de niste banditi care il lasa aproape mort si pleaca cu fata.

cena 2. chinezul, in cautarea fiicei lui, ajunge la targul din Dunhuang unde vedem  tot felul de dansuri, ceea ce ne face sa intelegem ca era un fel de targ « international ». La un moment dat vine si talharul cu fata pe care o obliga sa danseze. Cand fata se duce sa adune banii, tatal ei ii pune un inel in tava respectiva si astfel se recunosc. Persanul, care se afla si el la acel targ, il ajuta sa-si rascumpere fiica.

Scena 3. se petrece intr-un palat (sau poate in grotele de la Dunhuang, cum citesc acum pe internet, dar ma rog, eu povestesc de fapt ceea ce am vazut si ceea ce am inteles eu, care nu inteleg textele chinezesti scrise pe pereti, oricit de fruumoase ar fi ele!) in care tatal, care se dovedeste a fi un pictor celebru, se straduieste sa completeze o fresca incompleta si cauta un model adecvat. 

Toate persoanele din jurul lui se misca spre a gasi o figura care sa-l satisfaca, dar in cele din urma tot fiica lui, dupa un dans superb, gaseste o figura plina de gratie care completeaza perfect tabloul.

 (un video cu scena respectiva gasit pe internet: https://youtu.be/Pvqb7IPD0Fk?si=46LejTZ_udA43Mag) 

Deodata apare din nou persanul cu o multime de tineri si tinere care danseaza incercand s-o imite pe fata si pozitia ei din fresca. 

In aceasta atmosfera plina de prietenie si voie buna apare capetenia localitatii care o vroia pe fata si care ii arata ordinul prin care il condamna pe tata pentru ca a pictat grotele.

 Plini de groaza, tatal si fata, il arata spre public, ordinul fiind scris pe o hartie.  Pentru a o salva pe fata tatal ii spune persanului sa o ia si s-o duca in Persia. Dupa plecarea lor el este pus in lanturi.

Scena 4. Dupa pauza actiunea se petrece la curtea persanului, o multime de dansuri orientale, un decor feeric, fata in centrul atentiei dar trista. Persanul se hotaraste s-o duca inapoi la tatal ei, in China.

Scena 5. În peștera cu fresca, tatal pictor canta din lauta si viseaza (deci atmosfera de vis) ca isi regaseste fata  și danseaza impreuna cu prietenul lor persan  in cerul pe care el insusi l-a pictat.

Deodată, arcul lautei se rupe și îl trezește pe pictor.

Apare guvernatorul și văzând fresca de pe peretele peșterii, îl eliberează pe pictor de lanțurile sale.

Artistul pleacă în căutarea fiicei sale și se găsește undeva lângă o cetate, unde sosesc hoții, în frunte cu șeful orașului, plus banditul din prolog.

Persanul apare și cu fata și tovarășii ei de călătorie, aducând cu ei o pipa care are o ascunzătoare secretă în care se află un text.

Hoții, incitați de șeful orașului, îl atacă pe persan, părintele încearcă să intervină și este lovit de o săgeată, apar trupele guvernatorului, hoții sunt dați la fugă, dar părintele moare în brațele persanului și fiica lui.

Scena 6. În timpul întâlnirii prietenoase a 27 de țări desfășurate la Dunhuang, toate națiunile trimit cadouri. Indienii, rușii, bulgarii, negrii sunt cei pe care îi recunosc.

  Apar liderul orașului și tânărul bandit, aducând cadou o lauta.

Dar persanul, însoțit de tovarășii săi, o aduce pe Yingniang, fiica pictorului Zhang, care dansează pe un fel de scenă și arată guvernatorului militar și tuturor invitaților săgeata cu care a fost ucis tatăl ei.

 Guvernatorul vrea să știe cine a fost atacatorul. Fata ia lauta si cu o agrafa scoate un mesaj din ascunzatoare, in care acuza il acuza pe talhar.

Talharul este prins, liderul orașului demascat, totul e bine că se termină cu bine.

Inca doua tablouri finale, in miros de ambra si decor feeric, cu lumini plutind, stele si flori, etc..

 Un ultim tablou cu doua fete evoluind la inaltime, sustinute pesemne de niste oameni care nu se vad, actorii care isi iau ramas bun de la public  si un text „prietenia intre poporul chinez si celelelate popoare curge prin veacuri ca fluviul Yang Tsé„.

Din păcate, nu aveam aparat foto la momentul respectiv, așa că fotografiile pe care tocmai le-am postat în povestea mea le-am gasit ici și colo pe internet, care este plin de ele!

   

Altfel, ce pot spune despre acest spectacol?

Costumele, uluitoare. Chinezoaicele, nemaipomenit de dragute, multa multa culoare, decoruri  feerice, stralucitoare, dansuri exceptionale, toti nemaipomenit de frumosi.

Pacat ca nu pot sa redau in cuvinte toata frumusetea spectacolului, starea de vis pe care o creeaza, gingasia artistilor (unii pareau chiar copii) modul in care dintr-o singura trasatura, stiau sa redea specificul fiecarui popor, (rusii, negrii si indienii in special erau minunati!). 

Se pare ca spectacolul va pleca peste hotare. Daca vine si la noi nu trebuie cu nici un chip ratat! 

Am fost cu totii foarte impresionati si acum, cand transcriu impresiile din jurnalul meu de atunci si cand compar cu ceea ce vad  pe internet, imi dau seama ca am asistat la un eveniment istoric: nasterea unui specacol exceptional, considerat astazi ca fiind un adevarat „Lacul Lebedelor” chinezesc. 

Deocamdata atit despre spectacol.

In rest, circuland prin Pekin, am vazut nu numai case traditionale, care nu depasesc in inaltime pavilioanele din palatul imperial, ci si blocuri de locuinte nu neaparat luxoase si in mod evident  locuite, cu perdele si  mobile intrezarite la ferestre… Toate povestile despre mizeria lor mi se par acum exagerate, dar desigur, capitala e capitala. 

Altfel, cursul merge minunat. Ieri erau 17, astazi au fost 20, translatorul este incantat. 

 Astazi le-am propus sa facem o vizita la o intreprindere, ca sa vada la ce foloseste pachetul de programe pe care il prezint. Au fost entuziasmati. Acum sa vedem daca se aproba. Oricum, eu nu mai insist!

Gata. Intre timp am terminat si berea asa incit ma voi culca! Pe maine!

Vineri  26.10.1979

 

Azi am mers singura prin Pekin. Excelenta senzatie. Totusi, nu am circulat decat pe strazile principale, Wangfujing (pe care romanii o numesc „bani putini”, din cauza multimii  de magazine si de marfuri scumpe) si strada al carei nume chinezesc nu-l cunosc si pe care romanii au boteazat-o „Micul Paris”.  

Si deja, plimbarea pe aceste doua strazi  este o adevarata performanta: avand in vedere distantele imense : trebuie sa recunosc ca desi sunt destul de sportiva, marsul pe strazi devine iute obositor. 

M-am limitat deci la aceste străzi din comoditate.

 În plus, am fost sfătuiti să rămânem în zonele în care sunt multi polițiștii pentru că, după o perioadă lungă în care aproape niciun european nu a pus piciorul în China, plus câteva decenii de xenofobie acută, poate consecinta istorica, dar si promovată  de politica guvernamentală, contactul cu cetatenii chinezii poate fi periculos pentru noi. 

Chiar și fără acest sfat, instinctiv mi-ar fi cam teamă să mă aventurez pe străzile laturalnice. Deja, faptul că nu vorbesc chineză și că ei nu vorbesc nicio limbă străină, dar și decalajul cultural care ne desparte, face imposibilă orice încercare de contact. 

Și pentru a termina,  in plus eu una cred că nimic nu ne autorizează să-i privim sau să privim la casele  și la sărăcia lor ca la ceva exotic, precum o fac occidentalii când vizitează țările sărace, spunând apoi „ce bine este la noi acasa”,  fără să înțeleaga nimic!

Cat despre ceea ce am vazut pe strazi, in afara de multimea impresionanta a oamenilor curati sau murdari, dar toti imbracati identic (mi s-a spus ca totusi, in casele lor, renunta la uniformele Mao, femeile isi poarta rochiile de matase, cand le au, etc…), mi se pare remarcabil  modul in care masinile avanseaza printre multimea de biciclete si autobuzele ultraaglomerate. 

Si pentru că vorbesc despre străzi, mi s-a părut amuzant faptul că măturatorii de stradă, cei pe care i-am întâlnit, poartă măști pe fata și mănuși albe.  De fapt din ce in ce mai multi chinezi poarta masti ca sa evite virusii si poate si poluarea. La inceput am fost cam socata dar incet, incet m-am obisnuit. Totusi, la cursuri isi scot mastile. 

In rest, nu pot sa spun ca simt ce gandesc ei: cand incerc sa vorbesc cu „studentii” mei,  prin intermediul translatorului, nu pot depista nimic, rad, glumesc, zambesc, par a fi de acord cu ceea ce spun eu, dar vizita la intreprindere nu s-a aprobat. Fara explicatie. 

Sambata 27 octombrie 1979

Moneda chinezeasca :

Am fost in sfarsit la  Palatul Imperial! 

Nici despre el nu stiu ce sa spun. Uluitor! Dar nu mi-ar fi placut sa traiesc in el. La Peles, poate ca mi-ar fi placut.

Ei bine, cu riscul de a parea naiva sau poate si mai rău, trebuie să repet că am fost prima dată în China în 1979  și ca înainte de această călătorie nu aveam prea multe informații despre aceasta țară, în afară de cărțile învechite ale lui Pearl Buck și ce invatasem in liceu  în timpul lecţiilor mele de istorie universală, adică foarte puţin.

 Pentru că nu am urmărit la televizor vizita lui Ceauşescu din 1971 şi de aceea nu am avut nici o imagine, în afară de repercusiunile negative asupra politicii româneşti, care m-au speriat teribil si de specacolele de mare anvergura in cinstea partidului care au urmat.

Astfel, contactul meu cu această civilizație inedita si complexa m-a lăsat fără cuvinte, chiar dacă instinctiv am început nu doar să o admir, ci și să o iubesc!

Ma gandesc la Marco Polo: cred si eu ca a fost uluit! Mai ales vazand tezaurul!

Am fost la Palatul imperial!

Toate aceste grădini de aur cu copaci din corali și rubine și alte  pietre prețioase, obiectele de orfevrărie bogat decorate, o pânză de păianjen de aur, omuleți de jad, povești întregi sculptate dintr-o singură bucată de jad. Pur și simplu de nedescris.

Din păcate, nimic din ceea ce este aici nu poate fi descris în câteva rânduri. Din fericire, acum există internetul și imaginile sale, din care am selectat cateva exemple:

Ce stampe minunate, câte porțelanuri de o frumusețe rafinată și cu siguranță neprețuite, câte tablouri în relief, câte uși sculptate,  lei in bronz aurit, dragoni și elegante păsări Phoenix... 

Și marile săli de ceremonie care amintesc corturile nomazilor din deșert, aliniate una după alta pe mari platforme  accesibile prin scări de marmură sculptate cu finete și urmând o axă nord-sud aproape impecabilă.

 Axa care incepe de la poarta de nord a palatului până la templul Cerului,  mai exact până la poarta Yongdingmen recent reconstruită, axa întrerupta în mod deliberat de Mausoleu in Piața Tian an Men.

 Trecem fascinati si  uimiti de la un pavilion la altul, traversand imense curti quasi-pustii, numai noi, cei cativa informaticieni romani, insotiti de un translator care ne  explica succint numele si scopul fiecarui pavilion : « Hall of Supreme Harmony », utilizat pentru marile ceremonii,  « Hall of Preserving Harmony », unde se tinea ultima etapa a examenului imperial (pentru ocuparea posturilor importante), in asa zisa curte exterioara, in care nici un arbore nu umbreste maretia arhitecturii si solemnitatea ceremonialelor,  sau «  Palace of Hevenly Purity », in « curtea interioara », unde locuia imparatul si familia sa in timpul dinastiei Ming, etc…  

Ni se dau cateva explicatii privind arhitectura lor, arhetip al arhitecturii chineze si est-asiatice, din care rețin, printre altele, curbura ondulata plina de eleganta a acoperișurilor, care impiedica pasarile sa aterizeze  si șirurile de statui de animale in fiecare dintre unghiuri, dragoni, Pheonixi și lei, gaj de noroc și prosperitate. 

Daca inteleg bine, totul are aici o semnificație simbolică, filozofica sau religioasa, daca nu politica, de la numarul de travee ale fiecarei sali (9 si 5 in latime, respectiv adancime pentru Sala Supremei Armonii, 9 si 5 fiind cifre care arata maretia imparatului), la culorile pavilioanelor, unde predomina rosul (care reprezinta fericirea, sanatatea si puterea) si galbenul, culoarea pamantului, simbolizand suprematia si puterea imparatului, la fel  ca si animalele ale caror statui sau picturi inconjoara grandioasele tronuri, dintre care, mereu si in numar mare,  lei, Phoenixi si mai ales dragoni. 

 Dar pentru mai multe detalii, trebuie mers spre exemplu pe acest site-uri:

 https://www.wonders-of-the-world.net/Forbidden-city/index.php

 sau https://www.chinahighlights.com/beijing/forbidden-city/forbidden-city-facts.htm, https://www.chinahighlights.com/beijing/forbidden-city/ 

 Citesc acum că palatul, a cărui construcție a început în anul 1406 sub dinastia Ming, ultima dinastie Han, conține, în diversele sale pavilioane, 1.862.690 obiecte considerate a fi de mare valoare culturală de catre statul chinez. Printre acestea se pare ca se afla si unele falsuri, care chiar si ele au o  valoare la fel de mare ?!

Dar nu numai palatul este plin de bogatii. 

Chiar si in magazinele lor, ce obiecte extraordinare am putut vedea! Tot ce gasim in magazinele noastre la Bucuresti este fleac prin comparatie ! Fireste : daca aici vezi in magazine obiecte de 16000 de yuani, asta in tara ar insemna cam 200000 de lei! De unde? Dar cat ar costa obiectele care nu afiseaza nici un pret, pentru ca prea mare, ca sa nu mai vorbim de obiectele de o valaore inestimabila din palatul imperial?

Deocamdata tot ce vad ma lasa cu gura cascata. Voi inceta sa incerc sa inteleg ceva cat timp sunt aici, voi inregistra numai cat pot de mult si acasa ma voi stradui sa-mi pun ordine in idei. 

Oricum, dupa una si cealalta acum sunt si racita: se pare ca este un virus care circula printre noi, romanii, nici unul dintre ai nostri n-a scapat! Colegii ii acuza pe chinezi care scuipa cu dezinvoltura peste tot: la palatul de iarna, un mic bazin minunat cu pesti rosii, cu nuferi, alaturi de un gratios pavilion, dar un chinez a inceput sa scuipe in el tocmai cand m-am apropiat eu, asa  ca nu mi-a mai priit!

Si mirosul de pe ingustele  strazi traditionale, cu case mici si  in mod obligatoriu nu mai inalte decat pavilioanele din palatul imperial (nu e de mirare ca locuitorii isi petrec timpul pe trotoare, cu copiii in carucioare si cu femeile care curata legumele) si  unde este o singura toaleta pentru toata strada, toaleta pe care vidanjorii  vin periodic să o golească. Conținutul este folosit ulterior ca îngrășământ pe câmp și de aceea ni s-a recomandat să nu consumăm fructe și legume nefierte! 

Din fericire, având nasul înfundat, nu mai simt mirosuri!

Si fiindca vorbeam de diversele obiciuri chinezesti care ne destabilizeaza pe noi, romanii (diferente civilizationale), cateva cuvinte despre socul nostru cand, mai ales in timpul cursurilor de dupa amiaza, cursantii chinezi incepeau sa ragaie sau chiar sa traga cate una ... buna!  Pentru ei este ceea ce trebuie facut ca sa elimine gazele, dar pentru noi, hm...😎

In cele din urma, la Bucuresti, remarcand reactia noastra, seful lor, o persoana distinsa, cu o figura diferita de a celorlati chinezi, mai fina si parca mai inteligenta si chiar imbracat altfel, cu un pulover de casmir sub un costum impecabil, le-a dat se pare ordin sa se abtina! In orice caz, corul neplacut din dupa amiezele de curs a incetat!

Maine merg la zid! Astept cu nerabdare! 

Casc ochii cat pot de mari, dar nu inteleg mare lucru. Chinezii sunt mult mai subtili decat credem noi.

Incerc acum sa descriu primul banchet de bun venit in China.

Pe masa, in fata mea, trei pahare. Intr-unul o bautura alba, nu Mao Tai, altceva, al carei miros imi facea rau. Desi in mod evident alchool, translatoarea ii zicea vin. In altul o bautura de culoare rosie, destul de buna la gust si in sfarsit si un pahar cu bere.

Farfuriile nu au fost schimbate decat o singura data. Dupa ce m-am prins ca pun totul peste resturi, am avut grija sa le arunc.

Prima farfurie, plina cu diverse sunci, salamuri, un fel de ridichii si cirese glasate. Apoi niste chestii cu sos, dupa care ceva gelatinos (arici de mare, castraveti de mare, sepia?!) intr-un sos maro pe care am facut greseala sa le mananc. 

Apoi creveti, care mi s-ar fi  parut buni, daca n-ar fi fost acel sos greu, dulceag si urat mirositor, am incercat sa mananc numai carnea, dar oricum, apoi un peste cu un sos mai mult decat ardeiat, dupa care o supa, cu carne de pui, intre timp niste carne presarata cu susan, si ceva care parea a fi o carne de inima prajita, tot felul de fidelute frumos colorate, albe, verzi si fara nici un gust. 

Apoi celebrele prajituri galbene impodobite si ele cu fidelute albe („sunt foarte bune, nu au nici un gust”, nu m-am abtinut eu sa remarc spre hazul colegilor mei romani) si in sfarsit pepene galben. Acum se poate sa fi uitat ceva, dar n-am uitat esentialul: nu trebuie sa mananci daca ceva ti se pare dubios! Pentru ca nu trebuie sa uitam ca realmente mi-a fost rau! Un mexaform, un emetirol, si un torecan, deabia, deabia m-au pus pe picioare. Si nu dea binelea: de atunci am stomacul deranjat!

(Concluzie 2023: ce ti-e  si cu mentalitatea asta de persoana care n-a iesit niciodata din zona sa de confort! Ma simt precum americanii care vomita numai la ideea de a manca creier pane, miam...

Cu alte cuvinte, sa oferi unor neofiti ca mine  un banchet cu bucatarie de Sichuan, una din cele mai populare bucatarii din China, est echivalent cu a da perle la porci, vorba romanului! 

Bun, concluzia ramane totusi aceeasi, adica „nu trebuie sa mananci daca ceva ti se pare dubios!"  pentru ca  nu cred ca stomacul meu ar rezista la viermi de matase in sos sau la creier de maimuta la tava, ca sa dau numai doua exemple. Dar de la epoca in care am descris acest banchet am invatat sa ador bucataria chinezeasca, sa mananc cu mare placere picioare de broasca, stridii  si scoici si orice alte „fructe de mare” si nu pot decat sa regret ca nu voi mai merge niciodata in China sa ma delectez din nou cu felurile lor de mancare!)

Dumineca,   28 octombrie 1979,  vizita la Zidul Chinezesc!

Sunt racita cobza! Ma simt chiar foarte rau. Sala aceea de clasa si sala aceea de odihna pentru „profesori” si diferenta de temperatura dintre ele...

Sutem asteptati la poarta ambasadei cu aceeasi Toyota cu care mergem la cursuri.  Pe drum ni s-a dat sa mancam la pachet: patru feliute dintr-un fel de salam, o friptura de rata (pekineza?) o prajitura, o chiftea (pe care dupa ce am gustat-o am renuntat s-o mananc) paine si un mar. O bere si jumatate (?) doua sucuri si atat! Masa de excursie. 

Laci Gaspar (Dumnezeu sa-l ierte) in gluma: „Iti dau 5 lei daca te dezbraci” ceea ce n-a amuzat pe nimeni decat pe chinezi, care au ras cu pofta cand au aflat poanta. 

Alergarea pe scari la zid: in sfarsit niste relatii mai umane intre noi, romanii si colegii nostri chinezi.. 

... „Chinezii care asista la cursurile mele sunt foarte multumiti  „ mi-a spus Ghidul (de limba romana) . Oare?

Astazi, ca si la banchet, am fost cu translatoarea de la cursul din tara. 

Seara, la spectacolul de balet, am fost cu translatorul de la CSP care nu prea a putut sa-mi traduca mare lucru. Noroc cu translatorul meu de curs, cum ziceam, foarte bun, care mi-a tradus ulterior tot programul. 

Ce as putea spune despre monumentele vazute astazi? Am vizitat niste locuri total neobisnuite, pacat ca nu sunt in forma necesara descrierii si mai ales pacat ca am racit!

Incep totusi  cu Marele Zid.  

Mai precis cu Marele Zid  din  zona  Badaling, care se scria in 1979 Padaling, pronuntia fiind insa aceeasi, si care este una dintre cele mai bine conservate părți ale Zidului, care se intinde pe 8.851,8 km din care 6.259,6 km de ziduri, 359,7 km de tranșee și 2.232,5 km de bariere naturale, precum munți sau râuri.. 

Badaling se afla  la numai vreo 70km de Pekin, dar 70 de km pe care i-am strabatut in circa doua ore, pe o sosea serpuind la 1000m deasupra nivelului marii, printre munti golasi,  rosiatici, lipsiti aproape in intregime de vegetatie. 

Un peisaj abracadabrant, ca niste cocoase de camile cu vagi pete verzi, niste pomisori care cine stie cu cate eforturi crescusera acolo... Ici colo cate o casa, mica, de lut sau caramizi nearse, cu un pomisor in curte, fara frunze, dar cu fructe portocalii, vestitele kaki pekineze, care aduc o pata de culoare binevenita pe fundalul maron-roscat al peisajului inconjurator.

Soseaua ultra-aglomerata, parca toti cetatenii Pekinului s-au hotarat sa mearga astazi la Marele Zid, claxoane aproape continue, peisajul, chiar daca neobisnuit, aproape lunar, imi place, iar zgomotul si forfoteala inconjuratoare mi se par ca anticipeaza un eveniment de mare anvergura.

In fine, iata si marele zid. Multe  masini au sosit deja inaintea noastra dar gasim totusi loc de parcare pentru celebra Toyota. Se plateste intrarea la zid, primim fiecare dintre noi harta cu stampila care dovedeste ca l-am vizitat si ne indreptam catre partea mai putin aglomerata, fara insa a putea evita cu adevarat multimea de turisti chinezi (din fericire, ca doar e zidul lor!) japonezi, francezi, italieni, americani, etc...

Urcăm cu toții în fugă scările către Marele Zid: în sfârșit relații mai umane între noi, românii și colegii noștri chinezi... „Colegii care vă urmează cursurile sunt foarte mulțumiți”, mi-a spus interpretul (vorbitor de limbă română). Oare?

Intr-un colt un american ia un interviu unui chinez: „good morning America, I am Tai... and I speak from the great wall of China”... M-a emotionat! Imi imaginez ce simte, dupa atatia ani de izolare si dupa atatea tragedii! Suntem doar in 1979!!!

Urc pana sus, adica pana la turnul de garda, privelistea este placuta, dar nu ma impresioneaza cat Obcinele Bucovinei, spre exemplu.

 Ma uimeste numai dimensiunea constructiei, ideea istorica si forma zidului, care mi se pare ciudata. De ce a fost facut asa si nu altfel si la urma urmei de ce l-au facut? La ce servesc zidurile? Servesc?

In fine, plecam catre mormintele Ming, mai precis catre Changling, mormantul Imparatului Yongle, cel care a initiat aceasta necropola de 40 km2 in care in final au fost ingropati inca alti 12 imparati (cu sotiile si uneori chiar si concubinele lor, chiar daca nu erau inca moarte) care i-au urmat, pana la stingerea completa a dinastiei. 

In paranteza fie spus, Yongle este de fapt cel care a mutat (nevoit fiind de imprejurari) capitala imperiului de la Nankin la Pekin, construind, intre altele, Cetatea Interzisa (adica Palatul imperial, sau palatul de iarna). 

Ziduri imense, palate, morminte si temple, se pare ca nu somau oamenii pe aici pe vremea aceea! 

Pai si „mormantul” asta: in afara de faptul ca are nu stiu cate porti, temple si sali exterioare, cu fundatiile lor sculptate si alte coloane, plus o Alee Sacra, bordata de 24 de statui de animale plus  12 statui  de diversi demnitari, mai are si un palat subteran, cu nu stiu cate sali si el. (descriere completa pe internet in romana aici: https://destepti.ro/mormintele-ming-changping-china/)

Si cand te gandesti ca mai sunt inca alte 12 morminte construite dupa acelasi plan, si ca in China mai sunt inca nu stiu cate alte necropole, dintre care cea mai uimitoare mi se pare cea a imparatului Qin…

Bun, acestea fiind zise, chiar daca oamenii de rand au platit in trecut un greu tribut construind-le, in China, ca si in alte parti unde exista astfel de monumente, biserici, piramide si alte castele, aportul lor la economia nationala actuala nu poate fi neglijat… 

Cat despre mine, nu imi revin din uimire vizitandu-le ! 

Altfel, abia acum, dupa ce am citit mai multe volume despre istoria Chinei si mai ales când pot gasi imediat pe internet informațiile necesare, le înțeleg mai bine semnificația și, mai ales, importanța.

 Pentru ca in 1979, asa cum am spus déjà,  nu numai ca nu stiam mare lucru despre cultura chineza, dar tind sa cred ca nici chinezii care ma insoteau nu erau cu mult mai informati decat mine. De multe ori imi venea sa cred că nu au vizitat niciodată aceste locuri și că de fapt profită de prezența noastră pentru a participa la vizite, precum și la spectacole sau chiar la banchete...

Așa că, în afară de a-mi exprima admirația, prefer să las cuvântul cunoscătorilor, pentru că de atunci nu lipsește documentația, atât în librării, cât și pe internet.

 

Joi,  1 noiembrie 1979

Luni, marti, miercuri, mereu cursuri, program intensiv.

 Marti am cumparat din nou mancare la Friendship (mari mariri de preturi!) luni, plimbare solitara pe Wang Fu Jing, miercuri plimbare cu noua profesoara (Zainea, de la ITC) pe Xidan, pana la capat si apoi inapoi pana la Mausoleu, in total 3 ore de mers incet.

 Priveliste minunata, un cer de o culoare rosiatica, caracteristica orei si anotimpului,  pe care copacii se profilau, umbre dantelate, ca intr-o stampa chinezeasca, piata imensa (capacitate 1.5 milioane de oameni), poarta de sud a palatului de abia acum, gratie acestui apus de soare, intradevar frumoasa... 

…

Pana la urma ramane totusi o minunata experienta, pesemne unica in viata mea, munca y incluse, cu translatorul asta haios cu tot! 

Ieri, coplesita de multimea intrebarilor repetitive, le-am spus ca voi adopta o noua metoda pedagogica: de azi inainte notez toate intrebarile pe o foaie de hartie si nu raspund decat daca a doua zi  „les camarades chinois” n-au gasit singuri raspunsurile.

Tot ieri, raspunzand la intrebarea lor,  le-am spus ca nu merg singura prin oras pentru ca mi-e frica sa nu ma ratacesc. Astazi mi-au facut cadou o harta, dar din imaginea urmatoare oricine isi poate da seama cat de folositoare a putut sa-mi fie!

In rest, dupa cum se vede din jurnalul meu, intre cursuri si diversele iesiri in oras,  nu prea mai am  timp sa-mi notez impresiile.

Nu-i nimic: ca de obicei o voi face acasa.

Asta seara suntem invitati la un concert!

 Vineri,  2 noiembrie 1979.

 Ieri seara am fost la concert. 

Din pacate am  ajuns prea  tarziu pentru a mai gasi un program. 

Dar fireste ca ne-am dat imediat seama ca este un concert eveniment historique:  Orchestra Filarmonicii din Berlin, condusă de Herbert Von Karajan!

Prima orchestra occidentala si primul mare dirijor care viziteaza China comunista! Astfel de evenimente nu se intimpla in fiecare zi! Mai ales in China, dupa revolutia lor „culturala”,  cand tot ce era occidental era nu numai interzis, dar considerat o adevarata crima.

„Concertul este susținut în cadrul vizitei lui Hua Kofen în Republica Federală Germania, orchestra fiind dirijată de un bărbat în vârstă de 71 de ani, precizează interpretul meu. Oare?..

Este clar ca guvernul chinez vrea sa marcheze schimbarea politica, deschiderea Chinei catre occident !

 Si ce poate fi mai convingator decat o orchestra de muzica clasica occidentala, cand cu numai cativa ani in urma un talentat pianist, Li Ming Qiang, Premiul I in 1958  la Festivalul de muzica clasica George Enescu,  torturat (cu degetele zdrobite), trimis la munca campului,  pentru simplul fapt ca era pianist, astfel ca niciodata nu a mai putut canta?!

Cit despre concert, pe Internet se poate  vedea ca „On 16 October 1979 Karajan and the Berlin Philharmonic embarked on a historic tour to Asia. Beginning in Tokyo, Karajan conducted nine concerts and received an honorary doctorate from Waseda University, before flying on to Beijing, where he conducted the orchestra’s first ever performances in China on 30.10. and 1.11.1979.”

Eram acolo!

Concertul, magnific: fara sa fiu o mare cunoscatoare, a fost intradevar un concert memorabil! Din toate punctele de vedere. Eram deja incintata ascultand muzica si in acelasi timp imi dadeam seama ce norocoasa sunt de a fi acolo!

Despre orchestra si dirijor nu are rost sa mai vorbesc, dar privindu-i si privind in acelasi timp sala imi venea si sa rad si sa plang: pesemne ca niciodata n-au mai cantat intr-o asemenea ambianta! 

Concertul, televizat, este dat intr-un fel de sala de sport, cu 6000 de locuri, cu peretii vopsiti in verde 1.50m de la nivelul solului, sala plina, multi europeni, dar mai ales multi chinezi in uniforme Mao verzi si albastre, unii adusi in autobuze, altii, totusi, evident melomani: un chinez inregistra concertul pe un casetofon, altul batea tactul total transportat. 

Interpretul meu, altfel umblat, zice el, in orice caz foarte inteligent, casca, se uita la ceas, numara membrii orchestrei- 87 occidentali si in partea a doua, fara pauza, 115 chinezi integrati ansamblului german, etc...

In final, cos cu flori, chinezi importanti fotografiindu-se alaturi de orchestra (exact ca la mine dupa cursuri) atmosfera sarbatoreasca, 6000 de perechi de palme aplaudand cu entuziasm secventa. 

Il intreb pe interpret cine sunt chinezii „importanti”, dintre care unul in varsta, cu o figura venerabila, sprijinindu-se intr-un baston. Imi raspunde ca nu stie, pesemne un vicepresedinte de l’Assemblé Nationale, ulterior, dupa consultarea altor chinezi (de parca pe mine m-ar fi interesat cu adevarat raspunsul) imi spune ca era si un ministru pe acolo...

Si diferenta intre RFG-isti si chinezii care li s-au alaturat in orchestra! Si cele doua chinezoaice, imbracate in rochii ( dar ce rochii!  ) care au adus cosul cu flori!

Si, repet, sala in sine...Cu chinezi mai spalati sau mai putin spalati! Totul!

Oare ce-or fi gandit nemtii aceia? Sa-ti fie mila? Sa-ti fie frica? Si una si cealalta! Fereasca Dumnezeu!

Si multimea care este la ei pe strazi la orice ora din zi si din noapte! 

Colegii mei zic ca „astia misuna: noaptea alearga pe sub pamant de la un centru de calcul la altul, vad, studiaza, tin sedinte si ziua vin si ne intreaba din nou aceleasi lucruri spunand ca n-au inteles”...

Gluma gluma, si totusi, vazandu-l astazi pe interpret cam obosit, l-am intrebat de ce si mi-a raspuns ca a avut „une reunion”, pe urma a ascultat nu stiu ce la radio, pe urma, pe la ora 5 dimineata „un camarad est venu chez moi”etc..  Deci a dormit numai 4 ore... 

Imi suna in urechi numai vocea lui, cand in limba chineza, cand in franceza...

 Cursul este intr-adevar obositor. De exemplu, acum este pauza de pranz: am mancat niste crenwursti, am baut niste bere (ca apa poate fi „periculoasa”) pe urma un ness-café, acum stau si scriu, pentru ca oricum nu pot sa ma dezbrac si sa ma culc, nu pot sa fac nimic in aceasta pauza! Of!...

Sambata, 3 noiembrie 1979!

Expérience au Musée d’Histoire! Que je vais relater en détailles quand j’aurais le temps.

 Dumineca 4 noiembrie 1979. 

Vizita la Colinele Parfumate si la  Palatul de vara! 

 « Parcul de la Colinele parfumate, Jingyi ,construit în 1186 în timpul dinastiei  Jin și extins în timpul dinastiei Yuan și al dinastiei Ming a devenit pentru totdeuna „Gradina liniștii și a plăceri”  in timpul domniei împăratului Qianlong al dinastiei Qing, care  a ordonat adăugarea multor săli, pavilioane și grădini noi. »

Cat despre « palatul de vara, Yíhéyuán,  un vast ansamblu de lacuri, grădini și palate considerat o  capodopera a artei chineze de grădinărit peisagistic, a fost creat între 1750 și 1764 si distrus de catre occidentali in 1860, apoi restaurat in fundațiile originale în 1886. »

Concluzie:  fata de trecutul istoric majestuos, de splendoarea,  complexitatea artistica si  rafinamentul decadent al locurilor vizitate, chiar si astazi, cand imi transcriu jurnalul, ma simt ca in  epigrama lui Toaparceanu ”de abia azi, cand scrie proza, se afla in metamorfoza. Si se transforma tare greu: aspira acum la cimpanzeu”.  

Rusine occidentalilor, care, in ignoranta lor fudula, au intrat si continua sa intre cu bocancii plini de noroi in civilizatii vechi de mii de ani, fara sa inteleaga nimic si mai ales fara sa invete ceva din erorile lor !    

Luni 5 noiembrie 1979 

 Azi noape am avut o gramada de cosmaruri. In legatura cu fratele meu Dan, in legatura cu prietena mea Marta Nics.. Mai mai sa plang de-adevaratelea la un moment dat. M-am trezit (si din cauza asta) destul de devreme, sunt imbracata, imi beau deja cafeaua. Si nimic nu misca prin imprejurimi.

Totusi, dupa culorile orizontului (noroc ca am ferestrele spre rasarit!) pare a fi deja ora 7... Hm... incep sa regret ca nu am un ceas?... 

La cazarma din vecinatate au inceput de mult gimnastica : 一二三四 (i ar san si, i ar san si...) adica un doi trei patru... 

Saptamana trecuta am tinut-o pe a mea: eu am vizitat deja palatul de iarna, stiti bine ca vroiam sa vizitez muzeul de istorie... acuma este cel mai bun moment... (Sofica, noua profesoara de la ITC, sotia colegului meu Zainea Marin, trebuia oricum sa mearga la palatul de iarna...)

In sfarsit, mi-au acceptat cererea: („s-a validat propunerea lansata de mine”... mi-a spus translatorul, ca sa ramanem in domeniul pachetului de programe pe care il prezentam la curs, adica Oracle Lancement et Ordonnancement). 

Desi eu le spusesem ca pot sa merg singura, interpretul meu mi-a spus ca ma va insoti.

M-am bucurat, gandindu-ma ca poate voi fi chiar singura cu el , lucru care s-ar fi intimplat pentru prima data: de fiecare data cand un chinez vroia sa ne spuna ceva, venea cu inca un camarad. Intotdeauna, in relatiile cu noi, erau doi sau mai multi chinezi. Chiar si in pauze...

Ca dovada, nici de data asta n-a fost sa fie: imediat ce m-am urcat in masina care urma sa ne duca la muzeu am vazut ca era si seful grupei mele prezent! Quod erat demonstrandum? 

Poate totusi ca nu. Poate ca sunt eu suspicioasa si imi fac idei. Poate ca era prezent numai ca sa-l ajute pe interpret, sa mearga spre exemplu sa ia bilete, etc...

Stand noi doi, adica eu si interpretul, la intrare, in timp ce seful grupei se dusese sa cumpere bilete, un chinez (pantaloni prea scurti si cam murdari, pantofi murdari, etc...) s-a apropriat de interpret care s-a grabit sa mi-l prezinte:

-c’est un des professeurs de l’institute...

La care foarte ceremonios, profesorul, intr-o franceza impecabila:

„-Je suis enchanté de faire votre connaissance, J’ai entendu beacoup de choses de vous..."

Pana sa-l intreb eu de la cine si ce a auzit, la un semn al interpretului profesorul disparuse deja...

Poate ca-l chemase brusc cineva? Dar totusi, dupa o introducere ca la carte sa nu-mi zica nici macar un La Revedere, acolo?

Vazand ca am ramas cu gura cascata, interpretul mi-a explicat ca in paralel, la centrul de calcul de la CSP lunea, martea si miercurea seara se tin cursuri de ORACLE si ca pesemne asa auzise profesorul de mine.

Si a propos de aceste cursuri, vineri seara interpretul meu imi ceruse in mod direct notitele zicand ca vrea sa-si pregateasca traducerea. Iar sambata dimineata, scotea in mod ostentativ niste foi din buzunar ca sa vad eu ca si-o pregatise...

 Pe naiba! In primul rand ca stie prea bine frantuzeste si ca traduce on-line, neavand deci nevoie sa pregateasca nimic! 

In al doilea rand ca n-avea nevoie sa umble cu subterfugii de vreme ce eu ii spusesem ca-i dau oricand cursul si ca la plecare pot sa i-l las chiar de tot!

Cate secrete puerile pentru ceva care se poate rezolva atat de simplu!

Dar sa continuam cu experienta din muzeul de istorie! 

Fascinanta evolutia civilizatiei in China. Foarte interesante chiar si piesele din muzeu pentru perioada asa zis „primitiva”. Dar ca sa evaluez vechimea acestei civilizatii ar trebui sa am acces in acelasi timp la informatiile privind Mesopotania, Fenicia, Egipt sau imperiul Hitit.

 Imi aduc aminte, spre exemplu,  de muzeul Pergamon din Berlin.  

Sigur, exista un sistem de canalizare inca de acum 3000 ani. Dar ma gandeam ca in Egipt exista un sistem de irigatii inca de acum 5000 ani.  Si da, acum, verficand informatia pe internet, putem vedea ca  „ Cette irrigation artificielle des champs est avérée dès les origines mêmes de l’histoire de l’Égypte unifiée (comme en témoignent, vers 3100 avant J.-C., la « Tête de massue du Scorpion » représentant le roi ouvrant un canal. »

In final, in timp ce treceam dintr-o sala in alta privind cu uimire si admiratie  la toate portelanurile lor de acum peste  2000 de ani, sau la statuile gasite in morminte, ma gandeam ca totusi, mult mai aproape de inima mea ramane civilizatia greaca, cu eleganta arhitecturii si a statuilor de acum peste 3000 ani...

Fireste, nu puteam sa inteleg textele explicative scrise numai in limba chineza si poate ca interpretului meu nici nu-i placea in mod deosebit istoria, poate daca eram cu un cunoscator, care sa-mi explice detaliile, sau poate daca as vizita muzeul astazi, cand transcriu acest jurnal, dupa ce am citit mai multe carti despre istoria Chinei...

Intre alte exponate interesante, exista spre exemplu un car care arata tot timpul directia, stramosul GPS-ului, altul care masoara distantele, globul terestru, deja rotund, chiar daca este sustinut de o broasca  si nelipsitii dragoni (simbol al puterii si rezistentei), aparatul de prevestire al cutremurelor, ca sa nu mai vorbim despre nemaipomenitele vase si statui din jad, portelan sau bronz, si alte obiecte de care au putut profita celelalte civilizatii, drumul matasii, legatura comerciala intre China si Europa, existand deja de  mai bine de 2000 de ani.

Dar nu in asta consta experienta mea inedita la muzeul national de istorie pe care l-am visitat in aproape patru ore, fara pauza!

Am ajuns in final la recent deschisa expozitie Zhou Enlai , fostul prim ministru, foarte popular datorita incercarilor sale de a limita efectele nefaste ale „revolutiei culturale”.

Expozitia ocupa o aripa intreaga a muzeului, deci era foarte ampla: copilaria, studiile in Japonia, Paris, (unde se afla si Deng Xiaoping ) Londra, Berlin, intrarea in miscarea revolutionara, Mao, revolutia, Guomindang-ul lui Sun Yat-sen (continuat de Tchang Kaï-chek in Taiwan), razboiul contra celor 8 puteri (Imperiul Austro-Ungar, Republica Franceză, Imperiul German, Regatul Italiei, Imperiul Japoniei, Imperiul Rusiei, Regatul Unit și Statele Unite) marsul spre nord, eliberarea, activitatea de dupa 1949, impartita pe domenii: economic, cultural, etc... 

Aici se facuse deja ora 18, ora de inchidere a muzeului, vizitatorii sunt rugati (in chineza, deci nu stiu cat de politicos) sa paraseasca muzeul, dar mie (care, jenata, vroiam de asemenea sa plec) mi se spune ca in mod special, pentru mine, fiindca sunt venita din Romania, muzeul va ramane deschis pana cand imi voi termina in liniste vizita! 

N-am cum sa protestez, se aprind din nou luminile, special pentru mine si numai in sala in care ne aflam.  

Suntem numai noi trei (eu, traducatorul si cursantul meu) plus o femeie din partea muzeului care aprinde luminile cand intram intr-o sala si le stinge cand o parasim.

Incepe o parte care arata modestia revolutionara a eroului.

„Iata, aceasta este pijamaua pe care o purta  (o culoare nedefinita, peticita, rupta) aceasta era camasa pe care o purta (mansete din tergal ?, dar restul din panza ordinara, gen canepa, chiar foarte veche de altfel) „et vous pensez bien, professeur, qu’il a été le premier ministre d’un pays qui a plus de 6000 ans d’histoire et d’un peuple qui dépasse le milliard” si spunandu-mi aceste lucruri traducatorul meu a inceput sa planga de-a binelea... 

Deci: Eu, singura, intr-un imens  muzeu pustiu, intr-un hallo de lumina, in fata unor vitrine cu pijamale si camasi, inconjurata de doi chinezi si o chinezoaica, neindraznind sa-i privesc, cu traducatorul meu plangand in mod vizibil (vizibil, sau mai bine zis audibil, pentru ca in acelasi timp vorbea) ceilalti pesemne plangand si ei, eu nestiind ce sa fac: imi venea si sa rad, dar pe urma, categoric, ma molipsisem: imi dadusera si mie lacrimile... 

 Traducatorul mi-a explicat, (culmea, putin mai linistit, dupa ce se dusese intr-un colt ca sa-si sufle nasul) cum a murit  Zhou Enlai , cum populatia Capitalei, desi „Banda celor patru” incerca sa-i impiedice, manifesta intens, cu lozinci de genul „Te vom apara cu sangele nostru Zhou, sa nu ai nici o grija”, apoi sicriul purtat pana la zid, printr-o multime imensa, (desi era frig si ceata) unde, dupa icinerare, cenusa a fost imprastiata in toate  directiile: zidul, simbolul Chinei eterne, deci cenusa imprastiata simbolic pe tot pamantul Chinei!

 Ascultandu-l si vazand emotia cu care vorbea mi-am dat seama ca patriotismul lor imens este impregnat de un fel de umilinta: o tara atat de mare si cu o istorie atat de bogata si un popor atat de sarac! 

Umilinta resimtita si in timpul vizitei  la palatul de vara, cand ni se explica episodul din anul 1860 cand fortele aliate au distrus vechiul palat si au furat tot ce era de valoare din el.

In paranteza fie spus, vreo 500 de obiecte furate de ofițeri au fost oferite drept cadou imparatului francez  Napoleon al III-lea si de afla acum intr-un muzeu la Fontainebleau si cam tot atatea reginei Angliei. Acestea din urmă se află în cea mai mare parte la British Museum. Pe de alta parte, putem considera acest lucru salutar, daca ne gandim la toate razboaiele si revolutiile care au urmat. Poate ca altfel ar fi fost de mult… oale si ulcele…

O caricatura din epoca dovedeste ca totusi, unii occidentali erau si ei indignati. Este remarcabila atitudinea lui Victor Hugo, spre exemplu: Victor Hugo et le sac du Palais d’été, par Victor Hugo (Le Monde diplomatique, octobre 2004) (monde-diplomatique.fr) 

 (P.-S . Completez cu informatii recente, uimita fiind eu insami de  pertinenta cometariilor pe care le-am facut in jurnalul meu din 1979. 

In 2001 guvernul chinez a introdus o zi comemorativa “Ziua Umilinţei Naţionale“ celebrată în fiecare an în cea de-a treia sâmbătă a lunii septembrie. 

Aceasta zi este legată de ceea ce chinezii numesc secolul umilinţei naţionale, început în timpul primului război al opiumului din anul 1839,  atunci când Anglia a invadat sudul Chinei, a continuat pe parcursul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX, când statul chinez a fost nevoit să încheie tratate nefavorabile cu puteri străine atacatoare, a culminat cu atrocităţile comise de Japonia în Manchuria în anii ’30 ai secolului XX şi perpetuate în perioada celui de-al doilea război mondial şi s-a finalizat odată cu eliberarea Chinei de trupele străine şi cu victoria comuniştilor chinezi care au proclamat Republica Populară Chineză în anul 1949. 

Aceasta zi este considerata „Ziua Educaţiei Naţionale pentru Apărare“ si se sarbatoreste sub sloganuri de genul  „Nu uita niciodată umilirea naţională, întărind apărarea noastră naţională!“

Acestea fiind zise, in locul occidentalilor  eu m-as gandi de doua ori inainte de a-i ataca pe chinezi ! 

Si a propos de obiectele furate din palatul de vara, este interesanta intimplarea cu cele doua bronzuri puse in vanzare de  Pierre Bergé in 2009 la Christie’s si in cele din urma retrocedate statului chinez de catre… François-Henri Pinault .)

Odată terminată vizita la expoziția Zhou Enlai, ieșind afară, i-am mulțumit că a acceptat să mă însoțească la muzeu și am incercat să-l asigur că și eu am fost impresionata, la fel de mult ca și el, de vizita mea. 

Desi seful cursului vroia sa ma conduca pana la hotelul ambasadei, am refuzat categoric asigurandu-i ca ma descurc singura si pretextand ca am o intilnire cu colegii mei la hotelul Pekin si ca pot sa merg pe jos. Ceea ce am si facut!

Altfel,  inainte de aceasta  scena dramatica, translatorul meu a avut ocazia sa faca pe artistul fata de o turista franceza,  spre hazul meu si al sefului de curs. Astazi a amintit el insusi aceasta scena, la care eu i-am spus ca este un mare artist, imitandu-l. 

S-a distrat ca un copil! 

Concluzie: sunt foarte simpatici si in final, in ciuda oboselii, ma simt minunat! 

Evident noi, romanii,  avem in acest moment o relatie privilegiata cu „poporul chinez prieten”, dar  totusi, nu ma asteptam la atata amabilitate: fiindca au vazut ca am racit, mi-au dat niste medicamente homeopatice (cel putin asa cred: niste bilute  negre, care se iau cate 5 deodata) foarte eficiente, in plus mi-au imprumutat un fel de palton matlasat ca sa ma protejez de frigul care a dat dintr-o data peste Pekin.

Dumineca, cum spuneam,  ne-au organizat o excursie la Colinele Parfumate si la Palatul de vara, altfel zis la „gradina” Xiangshan si la noua „gradina” Qingyi. Pentru istoria acestor grădini, fiindca acum beneficiem de multimea informatiilor de pe internet, eu as zice ca cel mai bine este să avem incredere in  wikipedia chineza: https://zh.wikipedia.org/zh-hant/%E9%A2%90%E5%92%8C%E5%9B%AD, .

In ceea ce ma priveste, am inceput  vizita zilei  la Colinele parfumate, care de de fapt se pare ca nu sunt parfumate, in orice caz, cand le-am vizitat eu, nu erau parfumate:   se pare ca numele lor vine de la doua stanci, aflate in cel mai inalt punct al colinei,  Incense Burner Peak, la 547m, si care privite dintr-un anumit unghi seamana cu un fel de cădelniță pe trei picioare. 

Asa o fi, desi eu cred ca mai degraba numele vine totusi de la mirosul florilor de caisi, numerosi primavara in parcul imens care acopera colina. 

Oricum, nu am cum sa verific cu stancile : de obicei reusesc sa refac virtual voiajele, identificand cu serviciul street view de la google locurile pe unde am trecut, dar pentru China si mai ales pentru palatul de vara si colinele parfumate, misunea este imposibila. 

Deja ca google nu ofera serviciul street view pentru China, dar in plus, chiar si cu imaginile din satelit de la google map, din cauza numeroaselor constructii  si autostrazi care au aparut intre timp,  este aproape imposibil  sa ma regasesc. 

Spre exemplu, pentru aceasta excursie, daca incerc sa parcurg  cu google map traseul pe care stiu prea bine ca l-am facut, durata necesara pentru parcurgerea distantelor respective depaseste repede numarul de ore dintr-o singura zi. 

Si totusi, jurnalul meu este explicit? iar drumul parcurs, chiar daca si  atunci mi s-a parut destul de obositor, nu pare atat de lung si dificil precum drumul indicat de google map. 

Dar nu are rost sa insist. Voi incerca sa transcriu cat mai exact ceea ce am scris pe vremuri. Cat mai exact, pentru ca de cele mai multe ori numele pavilioanelor si templelor pe care le-am vizitat  nu sunt consemnate in jurnal: poate ca ghizii nostri, interpreti de la centrele de calcul respective,  nici macar nu ni l-au spus, pentru simplul motiv ca nici ei nu le stiau. Cat despre panouri indicatoare si alte documente care sa le descrie, nu-mi aduc aminte sa fi vazut. 

Astfel, vizita mea incepe cu fraza  „am vazut o statuie a lui Bouddha dormind”, deci  in mod evident cu  Templul buddhist din gradina botanica, Wofoso, unde de peste sase secole se afla  enorma  statuie din bronz a lui Buda dormind, lungă de 5,2 metri și cântărind 2,5 tone.

Am continuat cu Templul Norilor Azurii, aka  templul boudhist Biyun, transformat pana una alta in muzeu, unde am vizitat pe rand ceea ce era de vizitat, incepand cu muzeul lui Sun Yat Sen, fondatorul Kuomintang -ului si primul presedinte al Republici China si continuind cu sala Arhatilor, o cladire in care, conform tradititiei boudhiste,  sunt  prezentate statuile de lemn, aurite, ale celor  cinci sute de arhati, plus 11 statui ale  principalilor  bodhisattva ai budismului chinez și o statuie a lui Ji Gong (un faimos călugăr budist), fiecare sculptura reprezentand o personalitate diferita si, conform traditiei, nu neaparat incantatoare.  

Trecem podul peste lacul Yanjing (lacul cu ochelari:  podul traverseaza doua lacuri rotunde astfel incit când apa reflectă lumina soarelui, lacurile gemene seamana cu niste ochelari), vizitam apoi „Parcul interior al colinei  parfumate”, o gradina superba  in stil Jiangan creata in timpul dinastiei Ming, o gradina care reproduce in miniatura un peisaj natural, cu un lac în formă de inimă înconjurat de pavilioane, coridoare  si culoare, propice meditatiei. 

Traversam  Templul Luminos (Zhao Miao) un complex tibetan, din pacate incendiat de occidentali in anul 1900.  Doar  Turnul  glazurat Liúlí tǎ (sau pagoda cu clopotei), o gratioasa cladire octogonala, înaltă de patruzeci de metri, cu șapte etaje si clopote la toate colturile  si o maiestuoasa poarta din gresie glazurata, Zongjing Dazhao Zhimiao, ramanand nevatamate. 

Parasim parcul Xiangshan prin a doua poarta de est indreptandu-ne catre palatul de vara, mai bine zis catre parcul Yíhéyuán ,  sau gradina armoniei prezervate.

Parcul, inspirat de gradinile de stil Jiangan din sudul Chinei, are ca baza un peisaj  care pare natural desi este construit in mod artificial, un lac deja existent fiind  marit, pamantul excavat folosit pentru a crea un munte, etc.. Apa, plantele, copacii, stâncile, statuile  și pavilioanele raspandite pe cele aproape 300 de hectare,  se completeaza armonios creand o natură rafinată, sub formă de tablouri  atent compuse,   cu locuri special amenajate pentru contemplare sau pentru meditatie. 

Aici gradinaritul, daca putem vorbi de gradinarit, devine cu adevarat arta! 

Si  numele acestor pavilioane,  „Sala Bucuriei și Longevității”, „Palatul bunavointei si longevitatii »  „Palatul bucuriei si longevitatii”,  (Leshou) …  imi aminteau sloganurile maoiste : „O sută de flori să înflorească, o sută de școli să concureze!”... 

Cum spuneam mai sus, regret ca nu aveam aparat de fotografiat. 

Dar acum pot viziona pe internet filme si fotografii care imi amintesc admiratia cu care priveam, impresionata,   plimbandu-ma cu gura cascata de la un pavilion la altul... 

Spre exemplu, la aceste adrese am gasit o descriere detaliata, acompaniata de foarte frumoase fotografii :

https://travel-gourmand.com/2018/12/23/summer-palace-beijing-part-1/

http://domi5282.canalblog.com/archives/2007/07/20/5761749.html

In jurnalul meu din 1979 am notat numai admiratia mea in fata diverselor pavilioane si a obiectelor expuse in interior si mai ales admiratia, as zice chiar entuziasta,  in fata minunatei gradini Xiéqù, de placeri armonioase  (谐趣园; 諧趣園; ),« o gradina Jiangan intr-un parc Jiangan”. 

Sau a Turnului de tămâie budistă » (Foxiangge), o cladire octogonala frumos colorata, cea mai inalta din parc,  de pe treptele careia am avut  o perspectivă mai largă asupra peisajului din jurul lacului Kunming. 

Alaturi, la numai cativa metri distanta,  era templul « Marea intelepciunii » 智慧海; Zhìhuìhǎi  acoperit de gresie glazurata în cinci culori si  mai mult de 1000 de statui ale lui Buddha, dintre care multe cu capetele sparte de zelosii aparatori ai comunismului, in timpul revolutiei culturale.  

In fine, am coborat catre  Galeria acoperită de la poalele  dealului (artificial) Wanshou, decorata cu peste 14000 de picturi reprezentand peisaje celebre din China, sau scene din mitologia si folclorul chinez, galerie construita pentru a satisface dorinta imparatesei Cixi de a se plimba in jurul lacului, indiferent de vreme.

Spre spaima traducatorului care ne acompania acum, domnul (sau inca tovarasul?) Li, m-am catarat pe faimosul vapor (nu se stia daca este destul de solid sau nu si in orice caz nu pot zice ca mi-a placut), apoi, numai eu, impreuna cu ceilalti chinezi, pentru ca romanii mei erau deja prea obositi sau poate pur si simplu indiferenti, am alergat pana la podul cu 17 arce pe care l-am traversat ca sa vad si palatele de pe insula si mai ales privelistea (minunata) asupra ansamblului. 

Tot ceea ce vedeam mi se parea exceptional si  uimitor de frumos desi, fiindca eram in 1979, nu numai ca unele palate si pavilioane nu erau inca restaurate, deci  nevizitabile,  dar se vedeau inca ici si colo si stigmatele „revolutiei culturale” , ca spre exemplu capetele sparte ale  unora din cele peste 1000 de statui de  Bouddha smălțuite, încrustate pe peretele exterior  al Pavilionului numit „Marea de intelepciune” (Zhìhuìhǎi  ), ceea ce in mod evident nu i-a fost de nici un ajutor!

Nu pot sa ma abtin sa nu spun inca odata „ce sansa am avut”! Deja, cand vad acum imaginile pe internet, cu multimea imensa de vizitatori care se imbrancesc pe diversele coridoare... 

La vremea aceea eram extrem de putini prin acele locuri... de fapt nu-mi amintesc sa fi intilnit alti turisti si nici macar chinezii nu se inghesuiau sa le viziteze...

Si discutiile cu Li, care nu stie prea bine franceza (Doamne ajuta ca nu este traducatorul meu la curs!) dar vorbeste mai mult decat ceilalti: „la dumneavoastra nivelul de trai este mai bun”, „la dumneavostra este foarte multa tehnica”, etc... Sau printre altele: „in Romania exista un palat ca acesta”? cand de fapt ar fi putut sa se intrebe singur daca in lumea intreaga mai exista un palat ca acesta si apoi eventual sa-si raspunda tot singur! Cat despre tehnica si nivel de trai, ce sa mai zicem in ziua de azi?! 

 In schimb, discutiile cu translatorul meu, Luō yǒng chéng , (罗运成) sunt absolut fantastice. 

In special  dupa vizita la muzeul Chou En-Lai. 

Luni, 12 noiembrie 1979 .

Astazi mi-a povestit doua istorioare chinezesti : cu lupul si intelectualul, apoi  lupul  cu ciobanul.

( Nu le-am notat si nu-mi aduc aminte despre ce era vorba, dar acum vad ca totemul lupului face furori in China.   https://www.letemps.ch/culture/totem-loup-livre-fascine-chine)

Eu am incercat la randul meu sa-i traduc fabula « cainele si catelul » de Grigore Alexandrescu,, « vulpea si cioara » La Fontaine, etc… 

Maine am de gand sa-i duc « Istoria Feniciei », sa faca el insusi comparatia cu istoria Chinei.

Concluzia lui « fisierele nu sunt pentru dv., o fata ca dv n-ar trebui sa tina cursuri din astea »…

Sambata i-am dat cadourile simbolice pregatite de acasa. 

Dupa  cursuri am vizitat impreuna cu ceilalti colegi  si  insotiti de translatorul meu, Templul Cerului, apoi parcul Beihai si  Colina Carbunelui.. 

Templul Cerului, 天坛 Tiāntán, poate cel mai frumos si cel mai  reprezentativ  exemplu de arhitectură rituală chineză, a fost construit in timpul domniei imparatului Yongle, acelasi imparat care a ordonat construirea cetatii interzise si a mormintelor Ming. Spre deosebire de celelalte pagode si temple vizitate, este un templu taoist, in care imparatii veneau in fiecare an sa se roage pentru a avea recolte bune.

Ieri (adica dumineca) impreuna  cu translatorul meu si in mod cu totul exceptional fara alti acompaniatori (ceea ce cred ca este efectul scenei din timpul vizitei la muzeul de istorie care i-a facut sa aiba „incredere”)  am vizitat din nou palatul de vara, cu minunata gradina Xiéqù, apoi gradina zoologica , observatorul astronomic  si in final parcul (Zhongshan ) dedicat doctorului Sun Yat Sen in anul 1928, un ansamblu de altare si temple, printre care un frumos pavilion unde sunt pastrate opt tablete Lanting.

 https://fr.wikipedia.org/wiki/Pr%C3%A9face_au_recueil_du_pavillon_des_Orchid%C3%A9es

https://en.wikipedia.org/wiki/Orchid_Pavilion_Gathering

Ambitia declarata a translatorului fiind ca eu trebuie sa fiu, printre « profesorii » romani,  cea care a vizitat cele mai multe obiective turistice in  Pekin.

In rest, relatia mea cu acest translator devenise in cele trei saptamani de cursuri si discutii intensive, plus, repet, scena de la muzeul de istorie,  ceva ce semana aproape cu o veritabila  relatie de prietenie,  de care imi aduc aminte cu placere.

Bineinteles ca atunci cand eram in grupuri mai mari atentia lui era distribuita, desi chiar si in aceste cazuri tot timpul imi cerea parerea, imi facea fotografii, etc… 

Dar scenele antologice s-au petrecut fireste in dumineca in care am fost numai noi doi in excursie.

Déjà, privirile uimite ale chinezilor pe care ii intilneam, dar in plus era ceva neobisnuit chiar si pentru noi doi, dovada cat eram de intimidati.

In orice caz, banuiesc ca avea o aprobare ceva, pentru ca nu parea sa-i fie frica.

 Si spun asta din propria mea experienta in Romania inainte de 1989: cand vroiam sa insotesc un partener de serviciu strain, trebuia sa fac cerere scrisa si sa am aprobare de la directia mea.

 Este adevarat ca mi s-a intimplat sa incalc acest protocol si pot spune ca nu mi s-a intimplat nimic ulterior. Si de altfel intotdeauna am crezut ca de la un nivel de informatie incolo, informatia se pierde: nici un stat nu poate avea numarul de  functionari necesari pentru analizarea tuturor informatiilor.(cu exceptia mijloacelor actuale de inteligenta artificiala!)

Revenind la excusia de dumineca, cum spuneam, chinezii pe care ii intilneam ramaneau blocati, uneori literalmente cu gura cascata, cand ne vedeau, neobisnuiti cu acest spectacol: un singur chinez insotind o straina.

Scene care pe translatorul meu il amuzau fantastic, ceea ce ma determina sa  cred ca avea aprobare...

In plus, imi adusese acel palton matlasat enorm, pentru ca era deja foarte frig, deci cred si eu ca eram ciudati! Mai ales eu, desigur!

Pentru dejunul de excursie, de data asta neavand la dispozitie celebra Toyota, eu purtam in geanta cele doua sticle de suc, iar el purta cele doua cutii cu mancare. 

In rest, tot timpul discutii: el, despre noi si vietile noastre, istorie, literatura, filozofie... 

Plus vizitele. 

 In primul rand  gradina zoologica, impresionanta, imensa, cu o suprafata de 90 de hectare din care 5. 6 hectare de lacuri si iazuri si peste 30 săli mari de expozitie. 

Fireste ca nu le-am vizitat pe toate: am ramas fascinata cateva minute bune in fata multimii de maimuțe jucause de pe Muntele Maimuțelor, realizat cu obisnuita perfectiune chinezeasca,  apoi am admirat ca tot romanul atractia principala a gradinii, faimosii ursi panda, si am vazut pentru prima data vaci de mare...

Am traversat apoi strada catre planetarium, unde am asistat la un spectacol superb si pentru mine total inedit... cat despre templul stramosilor, marturisesc ca eram deja obosita si ca nu mai imi amintesc nimic...

 Marti 13 novembre 1979 

Luni nu mai aveam incotro: trebuia sa-mi cheltuiesc ultimii iuani din diurna, deci trebuia sa merg prin magazine. 

Desi as fi preferat sa merg singura, mai ales ca stiam cam ce vreau si ca nu aveam nevoie de ajutor, a insistat atat de mult sa vina cu mine „ca sa ma ajute” incit nu am avut incotro. 

Deci iata-ne prin magazine. Eu cumparand o vaza de laque, pe care de altfel el mi-a ales-o, cxplicandu-mi in ce consta valoarea ei si de altfel fiind practic inspirata de cealalta cumparatura a mea si anume cele doua volume, editate pentru prima oara in limba engleza, ale romanului „Visul din Pavilionul Roșu”: este cel mai recent dintre cele patru mari romane ale literaturii clasice chineze, scris de Cao Xueqin in seclolu al XVIII-lea. 

In timpul asta el a profitat sa-si cumpere un palton matlasat, care costa chiar mai putin decat ceea ce cumparasem eu.

Azi, dintr-o data, spre hazul celorlati colegi, „Professeur, vous avez un program particulier: vous allez venir avec moi pour faire le reste du film”.

Deci chiar si azi, inainte de plecare,  am vizitat impreuna din nou, in fuga,  templul stramosilor imperiali si apoi am traversat catre statuia eroilor din fata mausoleului ca sa facem fotografii..

Dupa care a urmat banchetul, cu intelegerea perfecta dintre noi doi si cu speech-ul coursantului meu, tradus de el mai mult ca sigur cu multe inflorituri care au sfarsit prin a starni o multime de glume ale celorlalti colegi romani.

Si scena din mașina care ne-a dus la aeroport, când a părăsit locul din față pentru a veni lângă mine, foarte emoționat „professeur.... Trebuie să spun că la rândul meu eram la fel de emotionata!...

Ce sa mai vorbim de scena din aeroport care ne-a emoționat pe toti, inclusiv pe directorul IIRUC, regretatul domn Meghesan, un munte de bărbat: unul dintre colegii noștri români, odată ajuns în România, a cumpărat o păpușă mare care spunea mama etc... și a trimis-o printr-un  alt coleg în China, ca s-o  dea fiicei unui inginer chinez.

Acest coleg, când l-a văzut pe inginer, i-a transmis pe furiș un mic mesaj în care îi spunea că are păpușa pentu fetita lui. Puțin mai târziu chinezul s-a întors cu un bilet în care i-a dat intilnire  la aeroport pentru a primi acolo cadoul. Totul in  mare secret, pentru că se presupunea că astfel de relații erau strict interzise!

Odată ajuns la aeroport, românul i-a dăruit cutia cu păpușa micuței care isi  însoțea tatăl in echipa chineza de „ramas bun”. Micuța, care avea, să zicem, in jur de 5 ani, a început să desfacă ambalajul, curioasă să vadă ce este înăuntru. Nu vă spun emoția și incintarea care au copleșit-o când a văzut păpușa! A luat-o în brațe și a alergat cu ea prin tot aeroportul, arătind fiecarei persoane prezente comoara ei!

S-a dus naibii  secretul!

Concluzia acestei vizite : « am fost in China lui Mao ». 

Extraordinar! Absolut extraordinar! 

N-am sa uit niciodata ce a reprezentat pentru mine aceasta perioada de trei saptamani in China. 

Si totusi: nu am inteles  ceea ce vroiam sa inteleg!

 Si anume, prin ce distorsionari psihice principiile maoiste, enuntate in fraze intortocheate care utilizeaza metafore traditionale demne de evul mediu, au putut conduce la excesele si tragediile  „Marelui salt inainte” si „Revolutiei culturale", soldate cu distrugerea aproape totala a tarii si cu milioane de morti! 

„que cent fleurs s’épanouissent, que le nouveau émerge de l’ancien”.

„que cent fleurs s’épanouissent, que l’ancien serve l’actuel”,

„que cent fleurs s’épanouissent, que l’etranger serve le national” .

Nu, in mod definitiv si irevocabil, nu inteleg! 

 Mult mai apropriat si mai mobilizator, cel putin pentru chinezii pe care i-am intilnit eu, mi se pare sloganul actual: „Calitate, cantitate, economie”!

In continuare voi transcrie cuvant cu cuvant ceea ce am scris in 1979 in jurnalul meu, cu riscul de a parea naiva, sau si mai rau... 

24 novembre 1979, BUCURESTI 

Am plonjat pur si simplu in atmosfera de aici. Atat de direct incit nici nu-mi vine sa cred ca am fost in China: sedinta de partid, mobilizare pentru actiunea de maturat frunzele de pe bulevard, mobilizare pentru miting + miting cu ocazia  Congresului al XII-lea al PCR si acum O.S 

Concluzie : este sambata, ora 15.18’ 50’’ si sunt ofiter de serviciu  la institut. 

Simt nevoia sa-mi povestesc mie insami impresiile, ceilalti, in mod evident, nefiind prea interesati.

Am plecat de aici cu o multime de prejudecati, dar acum nu mai stiu ce sa cred: constat numai ca cei care nu au vizitat niciodata China  stiu oricum mai bine decat mine ce-i acolo!

Sigur, mi-e si mie frica, numarul lor fiind in masura sa inspaimante. 

Dar mai ales, dupa aceasta vizita, imi sunt deosebit de apropiati si simpatici. Dar poate si asta   este tot una din masurile lor de propaganda. Totusi,  de ce s-ar fi ostenit ei in mod deosebit cu mine? De ce nu s-au ostenit cu toti ceilalti? 

Rational vorbind, este o prostie sa cred ca translatorul meu era in misiune, sau ca in mod special  ei au facut totul pentru ca eu sa plec incintata. De ce eu si nu Dn. Vilan, spre exemplu, care a stat trei luni? 

Am fost deja in RDG si in Ungaria si n-am revenit de nicaieri atat de incintata, nu mi s-au parut nici unii nici ceilalti atat e ospitalieri si simpatici, nu m-am impritenit in nici una din aceste tari cu nimeni, desi slava Domnului erau si ei tineri si simpatici!

Vineri 30 noiembrie 1979, BUCURESTI

N-am timp si n-am nici chef sa scriu. Si totusi, daca nu scriu risc sa uit! Deja vad cum prejudecatile incep din nou sa puna stapanire pe mine, nu mai pot sa-mi dau seama ce este real si ce este de conjunctura, de dragul conversatiei!

Dar macar pentru mine , trebuie sa scriu, sa incerc sa ma obiectivez, sa nu uit.

Si la ei, ca la orice popor, trebuie facuta difernta intre general si particular, intre natiune si individ.

La atatea sute de milioane (cate, la urma urmei?) este normal sa intilnesti si urati si frumosi, si destepti si prosti, cruzi si buni, binecrescuti si vulgari etc... In plus nu trebuie sa uitam ca au un sistem de valori diferit de al nostru, un mod de gandire diferit, care deja nu este bazat pe logica silogistica mostenita  de la greci.

Si totusi, pana la urma, sunt si ei oameni ca toti oamenii. Mai aproape in orice caz de noi decat pakistanezii, spre exemplu.

Ca mi-a fost teama sa intru singura prin anumite cartiere, desigur, dar este de vina si conjunctura si la urma urmei chiar si la Bucuresti mi-e la fel de frica uneori. Si poate frica mea la  Pekin, in ciuda sfaturilor primite, era mai putin justificata decat la Bucuresti, in cartiere precum Ferentari.

Oricum, era o senzatie, o suspiciune, ceva ce tine poate mai mult de propria mea fire decat de fapte reale.

Desi, nu as zice ca sunt niste sfinti, unii aveau mutre foarte dubioase, si in definitiv nu trebuie sa le dai oamenimor ocazia sa-ti faca rau!

Cand mergeam singura in autobuze, spre exemplu, modul in care eram privita, uneori chiar imbrancita,   (aglomeratia inimaginabila din autobuzele de la Pekin! La urma urmei si ei vroiau sa urce in autobuz, de ce ar fi tinut seama de mine?) faptul ca incomunicabilitatea (populatia nu cunoaste alte limbi) ma impiedica sa influentez in vreun fel situatiile ce s-ar fi putu ivi, toate astea ma infricosau: stateam cuminte si speriata, foarte atenta sa nu deranjez pe nimeni, sa nu ofer in nici un fel prilejuri de scandal, dar, inca odata, poate ca propria mea fire este de vina, poate atunci, ca oricand, si oriunde, proiectam propriul meu eu asupra celorlalti, judecandu-i dupa criterii ce ne sunt de fapt proprii. 

Oricum, am fost ce-i drept imbrancita, dar de cateva ori mi s-a cedat locul din proprie initiativa, fara interventia translatorului sau a taxatoarelor.

A propos, in autobuzele lor sunt taxatoare sau taxatori  la fiecare usa!

Simteam desori atat simpatia generala, cat si o raceala generala, acea incompatibilitate fundamentala si dura, acel „la urma urmei, ce ne pasa de tine” sau poate si mai rau, „ce dracu cauti tu aici? Cara-te la tine acasa!” 

Simteam deseori ca sunt intradevar „prietena”  cu translatorul meu, ca imediat sa simt o distanta de netrecut, o ironie si o viclenie care ma faceau sa recapitulez rapid in minte toate spusele mele din ultimele saptamani! 

Si totusi, o caldura si o apropiere rareori simtite aici in tara, o prietenie inefabila si fara subintelesuri, care (si nu exagerez de loc si nu literaturizez) nu era numai prietenia dintre mine si translatorul meu, ci cumva si prietenia intre poporul roman si poporul chinez... 

Si in acelasi timp, si un mic sistem de interese, care m-au dezamagit oarecum, aducandu-mi aminte de comportamentul ghizilor romani fata de straini, dar m-au gasit in acelasi timp intelegatoare si la urma urmei compatimitoare... 

Pentru că nu este adevărat că lucrurile materiale, obiectele, nu-i interesează. Costumele de uniformă ale lui Mao nu însemna că omul nou pe care voia să-l creeze, dezinteresat și perfect egal cu ceilalți, fără să vrea să se diferențieze, exista deja!

Poate că nu-i intereeaza obiectele, dar traducătorul meu a intrat cu teama, dar si curiozitate, în partea rezervată străinilor din magazinul de porțelanuri de pe strada pe care românii o numeau micul Paris. Și dovadă că nu a fost altceva decât curiozitate, când am ieșit afara, m-a urmat, și când, nu știu de ce, am intrat din nou, el n-a mai intrat ci m-a asteptat afară . 

La fel, a fost curios, dar i-a fost teama si a intrebat chiar pe portar daca are voie sa ma insoteasca, la magazinul pentru straini de pe Wang Fu Cing si la FriendShip, el, care altfel era plin de aplomb si se lauda ca, „spre deosebire de alti interpreti lipsiti de experienta”, el se descurca.

Avea o fata ciudata cand ma vedea ce cumpar si n-am sa uit niciodata cum s-a oprit  brusc pe scarile de la friendship ca sa-mi spuna „a, eu am inca vreo doua randuri de haine si mai multe perechi de pantofi la biroul meu, dar n-am timp sa ma duc sa le iau” ! Iar faptul ca eu ii repetam ca in tara nici eu nu mi-as putea permite sa cumpar ceea ce am cumparat acolo, nu parea sa-l linisteasca! 

Desi,  pe undeva i-ar fi placut sa ma vada cumparand mai multe, ar fi fost mandru fata de vanzatori, spre exemplu, daca eu as fi cumparat te miri ce portelanuri, iar faptul ca eu nu cumparam pentru ca nu aveam destui bani parea sa-l dezamageasca. 

Spun toate acestea pentru a arăta că toată această filozofie taoista– budistă etc… este precum creștinismul: sunt unii, cu siguranță, care nu sunt interesați de lucrurile materiale, dar marea majoritate… cât despre idealul comunist al fiecăruia după nevoile sale etc. … rămâne un... ideal... Ca si Paradisul sau Nirvana... 

Il interesau cert toate aceste lucruri si poate ca intr-adevar contactul cu mine l-a influentat ceea ce ma mira si ma intristeaza, pentru ca inteleg sa-i invideze pe americani, dar nu pe mine, care vin dintr-o tara comunista...

Si la urma urmei, daca a fost in Franta, daca a fost in Africa, ar fi putut in orice caz sa fie altfel. A fost? Cred totul si simultan ma indoiesc te tot ce mi-a povestit. 

In general, este greu de descifrat ce gandesc cu adevarat chinezii. Sunt politicosi, zambesc, te aproba, si dintr-o data poti observa ca de fapt nici nu te-au ascultat. 

Cat despre Lo, desi plin de umor si intr-adevar inteligent, s-ar fi zis ca trebuia sa-i explic unele glume si de multe ori am constatat ca are o gandire destul de limitata si nu stie mare lucru depre ceea ce se intimpla in restul lumii...  Sau poate asa vroia sa para?... 

Inflorea totul, dar de cele mai multe ori era ironie, nu naivitate. El insusi spunea ca este un „rigolo” si ca in felul asta spera ca toata viata sa ramana tanar si sa traiasca mult timp.. 

De altfel, tot timpul glumea si deseori il suspectam ca isi bate joc de mine. Pana intratit incit atunci cand mi-a spus ca i-a murit nevasta nu l-am crezut. Si totusi, se pare ca intradevar ii murise si ca se casatorise cu sora ei ca sa-i creasca copiii. (doi, n-am intilnit nici un chinez care sa nu aiba doi copii) Nevasta lui era la Nankin si recent el primise aprobarea ca la anul s-o aduca la Pekin. Unui coleg i-a spus ca el face dragoste „par avion” .

Dar glumea numai in public. Cand eram numai noi doi nu glumea deloc. Era chiar crispat si emotionat. La un moment dat mi-a spus chiar ca ma considera sora lui. 

Ce mai. Eram atat de „buni prieteni” incit la masa oficiala, la care erau prezenti mai multi colegi, printre care directorul de la Iiruc, Meghesan, mi-am putut permite sa-i spun ca nu-mi plac anumite feluri de mancare, drept care el le lua din farfuria mea si le punea intr-a lui. 

Sau apoi, cand el s-a ridicat si a spus ca el, care nu bea niciodata, nici macar bere, va impartasi un pahar de vin cu mine ca sa devenim frati (obicei chinezesc?). sau la plecare, cand m-a intrebat „cand ajungeti la Bucuresti? Nu voi lua micul dejun pana atunci: la noi asa se obisnuieste. Cand o ruda pleaca intr-o calatorie, ceilalti nu mananca pana ce aceasta nu ajunge la destinatie”. 

Erau infloriturile lui obisnuite? Era in misiune? Sau era sincer, pentru ca si eu eram sincera, impresionata cum eram de tot ce vazusem, de felul in care se purtau, de chinezii pe care  ii cunoscusem? 

Si la urma urmei, eu si sensibilitatea mea cunoscuta si recunoscuta!

Am analizat si am ajuns la concluzia ca pesemne l-a influentat vizita de la muzeul de istorie si faptul ca am inceput sa plang si eu cand i-am vazut plangand!

Deci, sunt prietenosi, ospitalieri, au un fel de candoare, dar asta nu-i tot!

Sunt tenaci, inteligenti, sunt multi si chiar daca numarul lor nu trebuie sa ne sperie (pana una alta nu constituie o forta) in orice caz este o greseala sa fie ignorati sau priviti cu superioritate.

Personal, à propos de zidul democratiei, mi se pare o greseala ca li se da aceasta aparenta de libertate. Anarhia, care poate fi generata de prea multa libertate, (la un numar ca asta mi se pare inevitabil) anarhia zic, ma inspaimanta mai mult decat oprelistile de orice natura. Bisnita (pe care am remarcat-o deja, chiar daca in numar mic,  sarutatul in public... (ei, care nici macar nu au putut sa ne spuna cuvantul „iubire” in limba chineza!) , ma determina sa ma gandesc la o crestere a criminaliatii care ma inspaimanta atat pentru restul omenirii cat si pentru ei insisi. Pentru ca, incepand cu aceasta vizita tin la ei si soarta lor ma intereseaza.

Da, intradevar: acum, cand vad pe strada niste chinezi, imi vine sa ma duc sa le vorbesc. Mi se pare ca avem ceva in comun. Nu mi s-a intimplat la fel cu nemtii, sau cu uncgurii...

De asemenea, ma intereseaza ca niciodata obiectele chinezesti.

Nu stiu daca acest contact l-a marcat pe Lo, sau pe ceilalti chinezi pe care i-am intilnit,  dar in orice caz m-a marcat pe mine!

In rest, fireste ca nu pot sa spun ca acum stiu totul despre ei, toate judecatile mele mi se par la un moment dat mie insami eronate. 

Ceea ce stiu este ca m-am simtit nemaipomenit de bine, m-a interesat totul: strazi, monumente, oameni, ma simteam protejata, inconjurata de atentia lor,  ma simteam ca acasa! 

Chiar daca ma oboseau cursurile, (deseori ore in sir fara pauze) , chiar daca ma plictiseau intrebarile lor (uneori puerile),  chiar daca eram racita, totul imi facea in final placere si traiam intens acest tot! 

Aceste fiind zise, remarc totusi ca din punctul nostru de vedere sunt oameni ciudati, cu obiceiuri ciudate: ragaitul, scuipatul,  etc... sunt oameni ascunsi, as zice chiar vicleni...

 Dar mai ales sunt oameni amarati, majoritatea traind in conditii ingrozitoare, care nu se poate crede ca le plac! Fireste, pesemne ca sunt obisnuiti asa, pesemne ca multi nici nu realizeaza acest lucru. Dar ce sa va intimpla cand il vor realiza? Ce se va intimpla cand toti vor dori sa traiasca altfel?

Democratia lor este evident numai aparenta. Nici nu s-ar putea fi altfel! 

Oricum, le este frica. Frica de sefi, frica unora de altii. Ting, seful lor de curs de la Bucuresti  era la Pekin imbracat ca toti ceilalti. Unde ii erau costumul impecabil si puloverele de casmir?

Zidul acela, ma indoiesc ca inseamna mare lucru.

Si apoi, CC-ul lor, cu casele sefilor, care se afla intr-o aripa a palatului imperial, inconjurat de gradini si de ziduri. Iar colegii nostri care lucreaza la centrul de calcul al academiei spuneau ca trec zilnic prin cartierul rezidential, pe langa care cel din Bucuresti este fleac! 

Comme quoi...

China in anul 1983..