samedi 16 mars 2024

China in anul 1983


7 Auguts- 7 Septembrie, 1983, Beijing

 Din nou in China. 

Dupa o enterocolita acuta , care, din cauza nervilor pesemne, nu se mai termina, (spre disperarea Ninei, care imi cosea niste pantaloni si nu mai prididea refacandu-i, fiindca la fiecare proba se dovedea ca mai slabisem iarasi nu stiu cate kilograme: „dar mai opreste-te fata mea”...) si dupa un plans ca lumea sambata seara (habar nu mai am de ce) mai emotionata ca oricand la aceasta plecare, incercand din rasputeri sa ma calmez, iata-ma in cele din urma din nou intr-un IL nu stiu cat in directia Beijing.

 Din fericire, din primul moment ma regasesc intr-o zodie mult mai buna decat data trecuta: eu, singura, printre niste francezi tineri (langa mine o tipa cu sotul ei) si cativa italieni galagiosi. 

In primele fotolii cativa stabi de-ai nostri, inca un roman in partea din spate si atat! 

 Pentru inceput, toti ma cred frantuzoaica, pana cand,  fireste le-am dezvaluit  adevarul.. 

 Au urmat discutii ultra-super, ca romanca si ca deja vizitatoare a Chinei, drept care iata-ma dintr-o data  centrul atentiei.

 Dorm, pentru ca din pacate in general Himalaia este acoperita de nori, dar golful Persic este nemaipomenit: fara criza de energie, Kuweit-ul asta sau ce alt emirat o mai fi pe sub noi...

 Karaci-ul complet schimbat. Se pare ca vechiul aeroport a ars.

 In orice caz, covorul de rugaciune este acum mult mai mic, inghesuit undeva acolo, oamenii in general imbracati, chiar fara un precedent care sa ma fi obisnuit cu atmosfera, nu mai este nimic socant... 

 Ajung in sfarsit la Pekin.

 Si aici, alta lume! Un aeroport ultramodern, scari si benzi rulante, méiyǒu casute de lut, tunel direct de la avion in holul aeroportului... 

Intimplator ma descurc singura, fiindca acum nu ma mai asteapta nimeni la bagaje... 

 In schimb, la iesire, doi tipi, in mod evident romani. 

Ma indrept spre ei, cand ma vad incep sa-mi faca semne, deci e clar: ma asteapta pe mine! 

Imi arata ce sa fac- ceea ce de altfel se dovedeste a fi eronat, fiindca imi trec deja vizele desi nu mi-am luat inca bagajul. 

 Ica si Puiu. 

 Apare Stoican (cum voi afla mai tarziu ca-l cheama) care-mi spune ca Margareta (?!! Acum habar nu mai am cine sunt toti acesti oameni!!!), care ar fi trebuit sa ma astepte la aeroport, este cu delegatia de stabi. 

Si ambasadorul.

 Il vad astfel si pe ambasador, Angelo Miculescu, cu un carucior de bagaje, in maini: amabilitate sau servilism? 

 Mai tarziu voi vedea ca este cu adevarat extrem de amabil, deci amabilitate! 

 Plec cu Puiu si soferul de la agricultura pe un bulevard ultra-super spre ambasada: parca n-am parasit niciodata China!

 La ambasada ma intimpina o gramada de lume, sunt ametita, n-am bagaje cate maini se intind sa mi le ia. 

Sunt condusa intr-o camera la hotel (ET. II, cred ca este cea in care statea Rodica in ’79), sunt informata ca nu are clima, dar ca este numai pentru o noapte, sunt zapacita total, lasata singura sa scot pachetele, (prea mi se vedeau desous-urile din geamantan) le dau tuturor scrisorile si pachetele si ma trezesc deodata singura, fara nici un tel in viata! 

 Incep oarecum sa despachetez, (daca maine ma mut, despachetatul nu-si are rostul) si constat avariile:

 ceasul este plin de sampon (pentru ca de data asta am avut grija sa-mi iau un ceas desteptator) il bag deci sub jet de apa si-l spal. 

Borcanul cu dulceata este spart, cobor deci sa-l arunc (dupa ce-mi inaugurez tinuta de casa pentru ambasada, adica rochia cu patratele bleu si cu bretelute).

 Apare Sandu Calinescu, ma ia la el in camera (adica vis à vis) unde este clima- beau un wisky- asa incepe a doua sedere a mea in China, in care in relatiile directe au contat mai mult romanii, decat chinezii. 

Nu-mi voi mai face de data asta frati chinezi, ci, sper ca si in tara, amici romani, printre colegii de la IIRUC. 

O perioada de o luna de ras aproape continuu, din care aici voi relata numai ceea ce se refera la poporul chinez prieten!

 Pentru ca in jurnal nu este mentionat, inseamna ca nu am avut banchet de bun venit. Deja o modificare importanta in relatiile romano-chineze!

 Cat despre centrul de calcul, ca de obicei o sala pentru cursuri, plus o camera pentru pauze, cu samovarul cu apa calda pentru ceaiul chinezesc. 

Suntem la Centrul de Calcul al Academiei de Științe Agricole, de data asta pentru pauza de pranz nu ne mai transportam la ambasada, ci traversam curtea cu mai multe cladiri, ca sa ne ducem la cantina unde ni se asigura prin contract masa de pranz. 




Si fiindca vorbeam de pauza de pranz, in China este practic un drept constitutional, ca sa zic asa. Mai mult decat atat, la pranz tot chinezul se culca pe unde apuca, nu e rar sa vedem cate un om culcat pe o barna, spre exemplu...



 Inca de la inceput trebuie sa mentionez ca toate plimbarile mele (si am revazut toate locurile care mi-au placut mai mult data trecuta!) au fost insotite de cantecul cârcâiecilor, adica al greierilor si al cicadelor...

 Prima excursie, impreuna cu colegii mei de la centrul de calcul de la agricultura, a fost in Beihai, cu lacul plin de lotusi infloriti : abia acum vad eu de fapt lotusi, pentru ca data trecuta nu mai aveau flori.



 Urcam pe un pod cu lei mici pana la Pagoda Alba, pe care din pacate nu o putem vizita,






 coboram printre stanci, grote si tuneluri, pe langa un restaurant langa debarcader – multe perechi de chinezi pe banci izolate, intr-o barca doi tineri, un baiat si o fata. Puiu il striga „Gica...” si ii face semn ca vrem sa ne traverseze lacul pe malul celalt, ca sa evitam sa-l inconjuram pe mal, ceea ce ne-ar fi luat prea multa energie si timp. 



Nici una nici doua, „Gica” o lasa pe fata pe mal si iata-ne intr-o barca arhaica, cu niste vasle mancate de apa si ani, sperand ca stie el Gica ce face, pentru ca la o adica eu in orice caz nu stiam sa innot... 

Odata ajunsi cu bine pe malul celalalt, Gica primeste fara sa clipeasca banii pe care ii da Puiu, inca o dovada ca poporul chinez este in plina transformare... 

 Continuam periplul nostru catre zidul cu cei noua dragoni, (un paravan lung de aproape 27m si inalt de aproape 7 m, decorat pe ambele fete cu bazoreliefuri realizate din placi de gresie glazurata, reprezentand dragoni de diferite culori: vezi antet-ul acestui blog) printre pavilioane cu nume de meditatie si ceresti, (exemplu: „temple of bliss intrepretation” 阐福寺 , sau « frontières bouddhiques du paradis de l'Ouest » 西天梵境, ) pe langa locuri neobisnuite, superbe dar inaccesibile, (gradina si lacul din templul xioxitian, spre exemplu), vom reveni sa le vedem, fara prea mult succes din pacate. 

In schimb am putut vizita totusi gradina botanica si mai ales, in imediata apropriere, superba gradina Jingxinzhai (镜清斋), un celebru « parc intr-un parc » de stil Jiangan de 4000 de metri patrati, cu un lac cu pesti rosii, roci si pietre cu forme interesante, reproducand scene din natura si inconjurat de pavilioane, culoare, pasarele si poduri, toate dispuse in mod artistic.

 Apoi, spre partea de nord a parcului traversam un labirint de pavilioane si de culoare  intortocheate, ca in  filmele kung-fu, care ne conduc,  sarind peste stanci abrupte, catre un culoar semicircular de la marginea lacului. 

 In alergatul nostru de la un pavilion la altul deseori surprindem tineri chiezi in pozitii intime, ceea ce era de neconceput in urma cu numai cativa ani. 

Iata déjà o alta schimbare, fata de vizita din 1979, pe langa tinuta in sine, pentru ca in mod evident au renuntat la uniformele Mao…

 In rest, n-am mai vazut chinezi facand gimnastica la ora H, dar, inca din prima zi, un chinez in spagat pe un pom, si apoi ici si colo chinezi in diferite positii de Tai Chi in locuri mai mult sau mai putin publice. 

 In sfarsit am vazut de data asta si femei batrane cu picioare mici : efectele bandajarii ! Saracele de ele, obligate cum sunt acum sa munceasca, nemaifacand parte din « clasa dominanta », pentru ca, daca am inteles bine, picioarele bandajate, simbol al feminității, bogăției și distincției, se practicau in general la cei bogati. 

Si fiindca tot sunt la capitolul « am vazut », nu stiu cum este reprezentat Bouddha in India, dar toti Bouddha pe care i-am vazut in China seamana mai mult sau mai putin cu chinezii « grasi » pe care i-am intilnit pe strada. Nu multi chinezi grasi, ce-i drept e drept si nu cred ca numai gimnastica lor cotidiana e de vina… 

Dupa o noua si obositoare excursie prin Bei Hai vizitam si parcul Jingshan, pe colina formata din pamantul excavat la construirea palatului imperial si nu se stie de ce numita Colina Carbunelui.

 Urcam pana la pavilionul Wanchun din varful colinei, ca sa admiram si noi, ca tot omul, privelistea asupra Pekinului si in special a palatului de iarna din fata.

 Si fiindca veni vorba de Palatul de Iarna, fireste ca l-am vizitat din nou, ba chiar in doua reprize si pe’ndelete, mai precis ceea ce era vizitabil, fiindca unele sectoare care se vad in planul de la aceasta adresa erau inchise. https://www.merveilles-du-monde.com/Cite-interdite/Plan-de-la-cite-interdite.php 

Si desigur, am vizitat si tezaurul, fara sa vizitez tot palatul, singur,  de mai multe ori, cat incape !

 De data asta mi-a chiar placut parca si mai mult decat data trecuta. 

Desi era foarte cald afara, iar palatul in sine, (a carui arhitectura este descrisa aici https://www.merveilles-du-monde.com/Cite-interdite/Architecture-de-la-cite-interdite.php) mult mai murdar (chinezii scuipa peste tot, etc… astfel incit, cu toata simpatia mea, as fi de acord sa se mareasca pretul tichetului de intrare pana la valori inaccesibile) mult mai aglomerat (la tezaur, la un moment dat, mi-a trebuit un efort de vointa ca sa continui vizita : n-aveam aer !) si prost intretinut : obiectele sunt mai pline de praf si murdare… 

Ce-i drept, avand in vedere numarul de obiecte (peste un million) putem sa-i intelegem. In plus, nu trebuie sa uitam ca vocatia tuturor acestor pavilioane, cu usi si ferestre din lemn care lasa sa intre praful, nu era sa devina muzee. Oricum, din cate am putut citit acum pe internet, (ce noroc avem ca exista !!!) in prezent situatia nu mai este aceeasi ca in anul vizitei mele din 1983, si in continuare se cauta diverse metode de a imbunatati intretinerea si prezentarea obiectelor expuse. http://www.chinatoday.com.cn/french/Culture/article/2015-10/10/content_705829.htm 

 Si fiindca tot vorbeam de « metode de intretinere », o informatie insolita : si in acest palat, ca si la Luvru, sau la Ermitaj, traiesc in mare confort vreo doua sute de pisici.

 Cat despre numarul si  valoarea obiectelor expuse, trecand dintr-o sala in alta ma tot gandeam la faptul ca acest tezaur reprezinta numai o mica parte din tezaurul imperial, stiind ca cea mai mare parte a fost transportata de Tchang Kaï-chek in Taiwan si ca in plus, in zapaceala generala a retragerii, cand peste doua milioane de chinezi incercau sa fuga din fata armatei comuniste, o parte a acestui tezaur, care reprezenta piese de o valoare inestimabila din palatele din Pekin, dar si din muzeele altor orase, a disparut fara urma… 

Si totusi, ceea ce se afla expus acum in muzeul de la cetatea interzisa depaseste imaginatia. 

Pentru a rezuma, in Orașul Interzis sunt peste 9.000 de pavilioane, exponatele fiind expuse nu numai in muzeul tezaurului, ci si in dormitoare, săli de studiu și alte curți interioare. 

 In muzeul tezaurului colectiile sunt împărțite în general pe tipuri de obiecte: ceramică pictată, jad, bronzuri, picturi, caligrafie, porțelanuri si cloazoneuri, opere de artă, sculpturi, lacuri etc. 

 Deja, pentru inceput, am vazut din nou acele « clopote » din aur care imi starneau nedumerirea data trecuta, nestiind ce reprezinta. Le voi regasi in bronz la templul cerului intr-un fel de instrument muzical…

 Am putut admira cu mai multa intelegere multimea obiectelor expuse, pagodele de pietre pretioase si perle incrustate in aur in care troneaza statui de Bouddha si de Bodhisattva, bijuterile si toate celelalte obiecte pretioase din cristal, aur, argint, jad, lac si chiar ceara de albine sculptate, cu smaralde, perle, rubine, ametiste si lapis-lazuli incrustate, bonsai din aur, argint, coral sau fildeș , utilizand emailul, perlele sau pietrele pretioase pentru a crea peisaje superbe, reflectand maiestria si gustul estetic al generatiilor de artizani.


 Si apoi toate obiectele din jad, piatra fetis a imparatilor chinezi, considerata ca si aurul un simbol al paradisului.

 Incepand cu emblematica varza chinezeasca sculptata in jad, cu o lăcustă, sau o insectă prezentă pe „partea verde” a verzei, purtatoare de noroc in multiple feluri, garantand armonia familiei, fericirea și bunăstarea. 

 Continuand cu alte vaze, pandantive, sau boluri cu nelipsitii dragoni, pentru a termina cu nemaipomenitele roci de dimensiuni impresionante in care sunt sculptate in trei dimensiuni, utilizand caracteristicile rocilor cu o precizie si un gust artistic impresionant, reprezentand cu un realism minutios scene de viata si peisaje, sau scene inspirate din diversele opere clasice chineze. 








Si expozitia de ceramica si portelan, sau expozitia la fel de impresionanta de picturi chinezesti si de caligrafii de o frumueste misterioasa, si chiar drumul prin partea de est a palatului, prin locuri nu neaparat restaurate sau amenajate. 

Uitam de oboseala, prin caldura si praf, ametita de tot ceea ce vedeam, incercand sa-mi imaginez viata tuturor acestor imparati cu imparatesele sau concubinele lor si eunucii misunand de colo pana colo…

 La drept vorbind, in ciuda elegantei pavilioanelor si a splendorii obiectelor, n-as putea spune ca-i invidiam. Si inca si mai putin, daca pot spune asa, pe ceilalti chinezi din afara cetatii interzise, care erau obligati sa traiasca inghesuiti in case care nu aveau dreptul sa depaseasca inaltimea celor din palat. 

 Dar in ciuda acestor ganduri, in ciuda caldurii si a oboselii, adoram sa ma plimb prin palat si in general prin parcurile si pe strazile din Pekin : drumul de la intrarea in palat pina la hotelul Pekin, desi obositor (mai bine de doi km) il voi reface de mai multe ori cu egala placere. 

 Poarta Tian An Men, cu piata imensa vis-à-vis, apoi palatul muzeului de istorie si alte cladiri al caror scop nu-l cunosc, iar eu, singura printre plopi, salcii si salcami, pe langa zidul rosu care delimiteaza palatul si apoi Parcul cultural al poporului (cu templul stramosilor imperiali) si actualul parc Ciangpuhe.

Intrarea, dupa oboseala acestor excursii, cu picioarele pline de praf, la Hotelul Pekin, este savuroasa : climatizare, luxul covoarelor, al magazinelor care isi expun marfurile cu preturi exorbitante, doar doar turistii straini vor catadicsi sa le cumpere, eleganta barurilor, apoi, in final, berea la una din mese, cu indivizi de toate nationalitatile, unii chiar frumosi, misunand prin jur, ceasul SEIKO de deasupra receptiei, care arata ora tuturor capitalelor, cu bazinul cu pesti colorati (havuzul , ar trebui sa zic, , fiindca chiar ca ma credeam in 1001 de nopti) rafturile si vitrina plina de bijuterii a magazinului de vis-à-vis, totul da o impresie de lux, de exotism si de cosmopolitism care ma relaxeaza instantaneu. 

 Ma simt ca un nabab, impresie intarita si de banii inca necheltuiti din tasca mea, conceputa si realizata in mod genial de Nina. 

Autobuzele 1 sau 4 luate chiar din fata hotelului, trei foarte lungi statii (3.4km) pana la Friendship si apoi pe jos pana la ambasada, vin, nu stiu cum, sa intareasca aceasta impresie si sa te faca sa te simti cu adevarat cineva. 

 Cu conditia sa nu intilnesti la barul de la Friendship femeile de servici, sau portarii de la ambasada etc… care sa te readuca cu picioarele pe pamant ! 

In alta zi vizitez din nou muzeul de istorie, de data asta impreuna cu colegii mei romani: intersante aceste vizite in care nu suntem insotiti de chinezi: faptul ca nu intotdeauna putem intelege ce reprezinta obiectele expuse, datorita absentei oricarei inscriptii scrise intr-o limba accesibila, mi se pare compensat de maniera in care decurge vizita.

  Muzeul are 48 de Sali pe mai multe etaje si o colectie de peste un milion de obiecte care demonstreaza evolutia permanenta a civilizatiei chineze timp de 1,7 milioane de ani, de la primul om din Yunnan până la sfârșitul dinastiei Qing (ultima dinastie imperială). 

De data asta vizita se deruleaza fara graba, cu emotia descoperirilor interesante si a mersului in necunoscut, desi ratacirea prin labirintul de sali ale acestui imens muzeu este totusi de cele mai multe ori exclusa, datorita hartilor. 

Si daca nu pot relata scene de emotie intensa, ca in timpul vizitei din 1979, dimpotriva, uneori, radem nestanjeniti de tot felul de lucruri pe care le vedem. 

Exemplu, in fata unui mulaj de om preistoric (Homo erectus pekinensis) sta un chinez care ii seamana la perfectie (remarca lui Puiu) … 

De altfel, nu mai exista expozitia Zhou Enlai, doar cateva sali cu istoria recentă a Chinei, inclusiv revolutia comunista. 

Schimbarea s-a produs deci de ambele parti : nu numai chinezii s-au schimbat, dar si raporturile noastre, sau cel putin ale mele, cu ei. 

Nu mai sunt atat de impresionata si nici atat de crispata, ca sa nu zic speriata, ca in 1979. 

Si totusi. Intimplarea care urmeaza arata ca nici ei nici eu nu suntem chiar atat de « schimbati » cum as fi putut crede… 

 Scena s-a petrecut dupa o vizita facuta la palatul de vara cu Viorel si Luci in care eu m-am dat mare conducand-i ca o experta pe cele mai scurte cai, printre stanci, culoare, pavilioane si scari pana la templul numit ”Marea de intelepciune” (Zhìhuìhǎi, 智慧海) cu cei peste 1000 de Bouddha inscrustati pe peretele exterior, de data asta capetele nemaifiind sparte (le-or fi reparat ?!). 

 Intre timp constat ca s-a deschis si cealalta jumatate a parcului, cu o priveliste minunata spre pagoda de portelan (Pagode de verre Duobao 多宝琉璃塔) si minunatele turnuri glazurate ale templului celor patru regiuni (Xiangyan Zongyin Zhige 香岩宗印之阁) , printre care ies in evidenta doua turnuri cu un fel de semiluna in virf, care ne fac sa ne gandim la un templu musulman, dar de fapt este reprezentarea unuia din cele patru regiuni (continente) din religia budista.




  Gasesc, precum o ghida competenta, din amintiri in aparenta gravate pentru totdeauna in memoria mea, minunata Gradina a Gradinilor Xiequ, bine numita gradina a armoniei, 谐趣园. 

 Intre timp am vrut sa merg la un WC, dar experienta unei colege (ce-i drept, era in ’79) in WC-ul de la palatul de vara, fara usi si cu vizitatoarele chinezoaice in jur privind curioase sa vada daca europencele sunt turnate pe acelasi calapod, m-a determinat sa plec cat pot de repede catre hotelul de la ambasada.

 Iata-ma deci, dupa nenumarate peripetii, la capatul autobuzului 101, fara harta si incercand sa ma fac inteleasa, fara mare succes, fiindca, spre uimirea chinezilor care ma ascultau, eu spuneam ca vreau un pepene galben. 

Pai da, Incercand sa pronunt, in limba chineza, cum ma invatasera cursantii mei « ambasada romaniei »,  (Luómǎníyǎ dàshǐ guǎn),  eu pronuntam « pepene galben » (Luómǎníyǎ tiánguāà)!

 Ah urechea mea muzicala nulisima !

 Se facuse déjà noapte si eram de’a dreptul pierduta, intr-un oras cu nu stiu cate milioane de locuitori care nu intelegeau absolut de loc ce vreau !

 In final am renuntat la ideea cu ambasada, m-am asezat pe trotoar inconjurata de o multime de chinezi binevoitori care vroiau sa ma ajute si am scos o foaie pe care am scris Friendship store.

 Un tanar din grupul de spectatori s-a apropiat de mine spunand intr-una « come with me, I know, I know » ! 

 La care eu, neincrezatoare, pe romaneste, fiindca oricum nu mai avea importanta « pai unde sa merg eu cu tine, mai baiatule ». La care el, nedandu-se batut : « come with me, I know, I know ».

 Saracul, avea intentii bune, cum s-a dovedit ulterior, dar purtata de colo colo de tot felul de oameni, ma si vedeam circuland prin Pekin toata noaptea cu autobuzele (in cel mai bun caz) . 

In final am ajuns dupa vreo doua ore acasa, dupa ce nu mai aveam nevoie de WC (se dizolvase in sange ?!) 

Dupa un dus, etc… am baut cea mai buna bere din viata mea ! 

Scena cu tanarul chinez, memorabila de altfel : tanar vanzator la hotelul Prieteniei, (pe langa centrul de calcul unde lucram) se descurca in engleza « come with me with 28 ».

 De ce sa merg cu autobuzul, cand ambasada nu poate fi prea departe ?! 

« unde sa merg cu tine, merg déjà de doua ore, vreau un taxi, doar n-o sa merg toata noaptea asa » ! 

Ma asez pe trotoar (la capatul autobuzelor 101, 28, etc…) iau un pix si o hartie si desenez : uite aici este piata Tian An Men, aici e bulevardul, aici este Friendship Store, « yes, I know, we go there, come with me »…

 N-aveam incotro, asa ca l-am urmat in autobuz.

 El tinand un fel de conferinta, explicandu-le calatorilor, dupa care intorcand-se catre mine ma intreaba de unde sunt, cand am venit, cand plec, etc… relatandu-le celorlalti raspunsurile mele.

 Dupa numai una sau maxim doua statii, am coborand langa Frienship, el parasindu-ma brusc si traversand strada fara sa se intoarca de parca i-ar fi fost frica sa fie vazut cu mine… 

Sambata 20 august

Party la ambasada in vederea sarbatorii nationale. Il invit pe ambasador la dans si pentru orice eventualitate incep discutia spunand « stiti, sunt foarte emotionata, este prima data cand dansez cu un ambasador »… dupa care discutam despre modul in care suntem cazati, despre vanzarea de calculatoare… etc… cool…

 23 august, sarbatoarea nationala.

 Ni se organizeaza o vizita in stil chinezesc la o manastire recent inclusa in circuitul turistic, templul Fayuan Si: trei ore pe drum  (ratacindu-se soferul) si 15 minute vizita,  fireste fara nici o explicatie si nici un panou indicativ, apoi iute inapoi pentru ca suntem asteptati la masa.

 In paranteza fie spus, spre deosebire de 1979, este prima excursie care ni s-a organizat si este primul banchet ! Dar ce banchet !!! 

 Mancam pur si simplu minunat la Rata Pekineza, pe Micul Paris.




 O intrare obscura intr-un mic palatel cu marmura pe jos, etc… La noi "pe afara vopsit gardul"… la ei e invers : afara mizerie, in interior curatenie, bogatie… 

Dar mai bine sa nu privesti pe fereastra : iti taie pofta de mancare…

 "Cam bei" inseamna noroc… cu glumele de rigoare… 

Mai ales ca poporul prieten, in cinstea lui 23 august, toasteaza in permanenta spunandu-ne ca trebuie sa adunam zapada din fata casei, adica sa golim paharele…

 Noroc ca sunt mici…

 Seara, banchet cu ambasada.

 Ca de obicei : la ora 16.30 aflam ca la ora 17 trebuie sa fim in fata ambasadei ca sa mergem la un alt banchet. 

De fapt intilnirea nu era in fata ambasadei ci chiar in interior, unde amabsadorul ne instruieste : nu este un banchet ci o actiune in cinstea prieteniei romano-chineze !😎

 In nici 2 minute parasim ambasada si plecam, fara sa-i asteptam pe toti (unii chiar se vor rataci) in coloana de masini catre Casa Prieteniei ! 

Mancarea, pusa pe o lunga masa in mijlocul incaperii, n-a fost prea buna, in orice caz departe de ceea ce am mancat la Rata Pechineza si de altfel totul a fost cam caraghios : intre orele 18 si 19, diverse speachuri : din partea romana ambasadorul, fireste, din partea chineza un viceprim ceva. 

 Intre orele 19 si 20, in timp ce o fatuta canta pe chinezeste « mama’i dusa ‘n sat cu dorul » etc… la un semn al nu stiu cui, « invitatii » au navalit catre masa din mijloc sa-si umple farfuriile cu mancare…

 Dar nici atunci n-au putut manca linistiti pentru ca ambasadorul si invitatul de marca chinez (cine o fi fost el ?) au vrut sa dea mana rand pe rand cu fiecare dintre noi… 



24 august : din nou o excursie la Templul Cerului, cu o ploaie torentiala privita dintr-un pavilion adecvat. « On était en plein dedans », ca sa zic asa : poezie pekineza ! 

 Minunat parcul de la Templul Cerului, minunate cladirile cu acoperisurile lor albastre simbolizand cerul si cu numele lor poetice in stil chinezesc : Sala de rugăciuni pentru abundența recoltelor, altarul movilei circulare, palatul postului, administrarea muzicii divine, templul bolții cerești imperiale…

Si zidul  ecoului, intr-o cladire rotunda de 60m diametru,  la care toti asculta soaptele celor care se plaseaza intr-un loc cat mai indepartat. Ma intreb daca zidul cu proprietati similare de la Chaise Dieu, in Franta, a fost construit inainte sau dupa!




 Apogeu al arhitecturii traditionale chinezesti, culorile, formele, sunetele și poziția clădirilor sunt reprezentative pentru cosmologia chineză, concepția complexă a universului care determina identitatea lor culturala. 

Dupa vizita, berea bauta (mereu berea, pentru ca este singura bautura ieftina si nu foarte alchoolizata de care putem dispune) intr-unul din magazinele acelea pline de obiecte de valori inestimabile, printre paravane sculptate, cu fildes, margean, coral, fara prêt pe ele pentru ca prea mare, cu vanzatori bandu-si ceiurile chinezesti stand pe covoare persane imense, din lana pura si tesute manual, of course…

 Dupa cele 18 grade din sala de calculator, iesind afara la 38° sau poate chiar mai mult , in orice caz o cladura cu ghemotoci ca de vata in aer (fenomen pekinez) in care instantaneu toata imbracamintea devine uda ca si cand as fi iesit de sub dus, sunt déjà din nou racita. 

Din nou, pentru ca si in ’79 la Pekin eram racita. Doar ca atunci era toamna si frig.

 Dar ca si atunci, nici de data asta raceala nu m-a impiedicat sa-mi continui programul. Nici de cursuri, nici de excursii. 

Intr-o zi, printr-o caldura ce tindea catre 40°, vizitam un parc (Taoran, 陶然亭公园) ceea ce pur si simplu ma darama. Si nu numai pe mine, desi, fireste, eu ma prefac ca  dorm,  nu ca cei doi vecini ai mei din poza de mai jos !




 De fapt vizita asta nu ma prea incanta: nu atat parcul, care ca de obicei era nu numai frumos, ci si cu multe pavilioane foarte interesante. 

Dar raceala, caldura intensa de la primele ore de dupa pranz, si mai ales incapatanarea colegilor de a merge fix pe aleea din plin soare, cand pe marginea lacului ar mai fi fost si niste copaci si umbra si o adiere de ceva… 

Urcam la niste pavilioane, la o manastire ( ?) inchisa, apoi un pavilion rotund in varful unui deal (asta mi s-a parut maximum) trecem apoi niste poduri, eu, lovita in cap, singura pe marginea lacului, vad niste tipi intr-o barca facandu-mi semne sa merg cu ei... 

 Nu-mi venea sa cred ! 

Ii intreb pe baieti « pe mine ma cheama tipii aceia ? » La care Viorel Savescu «Golani pekinezi »… (un baiat forte inteligent si plin de umor : in cele trei luni de stagiu si-a propus sa invete limba chineza si Majong). Pana la urma, cand l-am contactat anul trecut pe linkedn, mi-a spus ca a renuntat si ca deci nu a invatat limba chineza ci karate! Pacat! Poate ca i-ar fi fost de folos acum, cine stie?...

Serile in jurul ambasadei, dar mai ales in parcul Ritan, numeroase perechi de tineri care se imbratisau in vazul tuturor ! Dar si nenumaratii chinezi cu lanternele pe frunte cautand sa prinda cigalele.

 Credeam ca le mananca, dar nu, am aflat ca este marea moda a concursurilor de gandaci ! 

Cat despre noi, informaticienii romani, preferam sa mancam Jiaozi sau Xiao Long Bao cu chilly sauce la restaurantul din parc. 

 Din pura curiozitate, am vrut sa vizitam si Palatul Nationalitatilor. Expozitie de fotografii comerciale, chinezoaice imbracate in matasuri, tipi in pozitii Tchai Ge…

 Fotografii foarte bune, dar eu remarc picioarele chinezoaicelor, cam scurte si cam deformate… Pot sa spun asta, dat fiind ca nici ale mele nu-s mai breze ! 

 O alta expozitie cu obiecte de la si pentru extremul nord. De remarcat grupurile de chinezi asezati in cerc, pe jos, ascultand cu atentie diversele expuneri in muzeele pekineze.

 Si a propos de scopul in mod evident educativ al vizitelor chinezilor in muzee, educatia continua de la televiziunea chineza : educatie morala si civica (hoti pedepsiti, ba chiar si pedepse cu moartea televizate), dar mai ales educatie culturala si stiintifica : Fortran, Basic, limbaj de asamblare etc… limba franceza si engleza, etc…

 Mai tarziu am aflat ca in fiecare an trimeteau in USA cate 20000 de studenti la studii. 

Tot felul de studii, ca sa zic asa… Marele bond inainte pe care l-ar fi vrut Mao…

 Numai ca el a facut-o lata punandu-i sa-si topeasca oalele ca sa faca … metalurgie… 

In sfarsit, ultima dumineca la Pekin. Vizita de adio, splendida, la Palatul de Vara si la Colinele Parfumate ! 

 Incep cu gradina Jichang, pe care nu ma satur s-o tot vizitez , bine numita gradina a Placerilor Armonioase, Xiequ, (谐趣园), 







apoi, in fuga, direct in sus pana la templul cu multi Bouddha, al celor Patru Mari Regiuni, Sìdàbùzhōu (四大部洲 ), cu privelistea minunata catre pagoda de portelan, destul de departe pentru a nu observa statuile de Bouddha distruse, apoi pe scari, spre lac, dar ca sa evitam aglomeratia o luam peste stanci, 





in stanga, printre niste locuri nevizitate inca dar absolut superbe : pereti abrupti de stanca, tunele, coridoare, pesteri, din cand in cand pavilioane si curti interioare… Totul in fuga fiindca nu avem decat o ora la dispozitie… 

 Ajungem la templul Wofosi cu Bouddha dormind,





 


apoi din nou in fuga la Templul Biyun, al Norilor Azurii, la pavilionul cu statuia lui Sun Yat Sen,




 alergam printre pavilioane, pe scari, pana la Pagoda Vajrasana, (39.99668881916411, 116.18361372755675 ) la care si eu si Puiu, vazand cele cinci pagode albe ne aducem aminte de
Geamia din Constanta , desi acum nu prea inteleg de ce…

Coboram, mereu in fuga, intram prin poarta de nord (de fapt east gate 1 pe harta) in Parcul Colinelor Parfumate si mergem numai pana la pagoda de sticla sau portelan (Xiāngshān Liúlí Tǎ) împodobită cu placi smălțuite în nuanțe de galben, verde, violet și albastru, dupa care ne grabim sa ajungem la hotelul unde suntem asteptati pentru banchetul de plecare. 



 Si am ajuns la timp : incerc acum sa refac traseul cu google.map. Imposibil. 

Intre timp au aparut o multime de constructii, inclusiv o auto-ruta, Centura a 5-a - autostrada municipala care separa palatul de vara de Colinele Parfumate. 

Dar ca si in 1979, in 1983 puteam inca sa trecem direct de la pavilioanele din parcul Xiangshan, litt. "Gradina publica a colinelor parfumate", la noul palat de vara, Yihéyuán, litt. « Gradina Armoniei preservate ». 

Din pacate nu am vizitat ruinele vechiului palat, Yuánmíng Yuán ; litt. « Gradina claritatii perfecte ».

 Hotelul, recent inaugurat, construit de arhitectul american de origine chineza Ieoh Ming Pei, acelasi arhitect care a conceput ulterior piramida de la Luvru, este o cladire nu foarte inalta, de o simplitate eleganta, care imbina caracteristicile architecturale moderne cu cele tradiționale ale arhitecturii clasice chineze, astfel incit in final cladirea  sa se integreze armonios in peisaj. Voir Le Flagrant Hill hotel pe Wikipedia si eu dandu-ma mare in holul hotelului!😀



 Ziduri albe, copacii din jur, covoare si ferestre fumurii, holul la intrare cu masute joase si fotolii profunde, in care ma las fotografiata luand poza care mi se pare "de rigoare", gradinile in stil chinezesc, cu lacul plin de lotusi si stancile alese cu grija, conform traditiei (210 tone de stanci provenind din sudul Chinei) … 

 Lac, poduri, stanci, cascade, liniste… 

 Un superb hotel de lux intr-un parc imperial…

 Din pacate, citesc acum pe internet ca hotelul a fost mai mult sau mai putin neglijat, chinezii preferand intre timp un stil  mai « tape-à-l’œil » occidental.

 Hotelul Jianguo , de langa Friendship, spre exemplu, mi se pare deja mult mai banal, in ciuda gradinilor interioare si a fantanilor arteziene, a luminilor voalate si a multitudinii de aranjamente florale, sau a pianului la care tot timpul cinta cineva, Mozart, Bach, etc... 

 Cat despre noul hotel « Marele Zid », desi m-a lasat pur si simplu cu gura cascata, mi s-a parut spectaculos, dar cam kitsch si prea incarcat : o adevarata stare de spirit, ca si cand arhitectul si-ar fi pus in cap sa nu lipseasca nimic. 

 Revenind la banchetul meu de « adio », in restaurantul chinezesc de la hotelul « Fragrant Hill », pur si simplu excellent ! 

 De altfel, din acest punct de vedere, centrul de calcul al agriculturii, unde am lucrat acum, a fost tot timpul in top : déjà, cele doua banchete « oficiale », banchetul de la Rata Pekineza, sau acest ultim banchet la restaurantul cu nu stiu cate stele de la Fragrant Hills (merele in zahar ars, o nebunie : voi incerca sa le reproduc acasa) dar si mancarea de fiecare zi la pranz (cuprinsa in contract) a fost tot timpul foarte buna, cu bucatari care au facut un stagiu in Romania si se straduiau sa adapteze bucataria chinezeasca la gustul nostru de romani. (ah crevetii in snitel pané !!!)

Doar o singura data ne-au servit o tocanita din viermi de matase (sau cel putin asa pareau). 

Numai baietii au mancat si desi au recunoscut ca gustul era bun, au fost cateva zile bonavi : ca dovada ca psihicul este important totusi… 

Si a propos de 23 august, in templul pe care l-am vizitat atunci erau o mutime de Bouddha sau bodhisattva colorati, dintre care unul, marron, cu svastica pe piept.

 Dar nu va nelinistiti, ca nu era fascist : svastika este un simbol antic al Indiei preluat de budism. Are semnificația de bun augur și fericire, precum și durată, stabilitate, permanență.





 Concluzie

 Despre evolutia poporului chinez prieten, nimic de zis, schimbarea este déjà evidenta : un adevarat « bond en avant » ! Incepand cu noul aeroport si autostrada spre Beijing, nenumaratele (déjà) blocuri de locuinte si alte hoteluri, poduri, autostrazi &co. 

 Dar nu asta este schimbarea cea mai importanta.

 Nu mai sunt impresionati de noi, romanii, desi politicosi, nu mai este atmosfera de prietenie din ’79. 

La friendship sunt aproape obraznici, la fel la Centrul de calcul, cativa, cateodata…

 Pe strada hello, bezele, ceea ce era de neimaginat altadata. 

 Fireste, cursurile continue de la TV au dat rezultate : foarte multi vorbitori buni de limba engleza.

 Numai cei mai in varsta pastreaza ceva din vechiul aer. 

Dintr-o data au devenit mult mai independeti. 

 Se saruta prin parcuri, ba chiar si mai si : militenii ii cauta cu lanternele prin tufisuri… 

Par mai veseli, mai deschisi, n-am mai avut senzatia de spaima, nici atunci cand mergeam de una singura prin houtongurile lor. 

 In mode evident, cei din Beijing s-au obisnuit déjà cu strainii. 

Mai putin, deocamdata, la periferie : la Palatul de vara, spre exemplu, la un moment dat, fiind singura, am simtit din nou privirile acelea insistente si nu neaparat binevoitoare.. 

Au aparut déjà fete, baieti in blue-jeans, in mod evident golani si « bisnitari » etc… 

Cat despre murdarie, parca este si mai si decat in 79 : n-am mai vazut maturatori de strada cu masca pe fata si manusi albe, in schimb i-am vazut pe chinezi scuipand peste tot, mi-am dorit o taxa mai mare la Palatul Imperial, ca sa nu mai fie atata aglomeratie si sa fie ceva mai curat… 

 Prin toate parcurile, in cele mai frumoase coltisoare, poti sa dai peste un rahat.. 

 Arunca gunoaie, hartii oriunde, i-am vazut murdari in autobuze, picioare negre de murdarie, dar nu miros a transpiratie pentru ca nu transpira… 

La urma urmei te poti intreba unde naiba se spala, sau isi spala lucrurile in casutele alea ale lor. 

 In ’79 mi s-a spus ca spalatul era o obligatie, cine era murdar primea o amenda. 

Si ca existau bai comunale pentru fiecare cartier. In rest, sa te fereasca Dumnezeu sa treci pe langa un WC chinezesc !

 Imi sunt inca dragi, m-am jucat cu copiii lor, ne-am zambit, la centrul de calcul s-au cotizat si mi-au facut cadou un servici de cafea (data trecuta cadoul era oficial : un frumos album fotografic plus un servici de ceai)… 




Dar… continua sa fie « ascunsi », secretosi… Inca din prima zi le-am spus de Lo si ca as dori sa-l intilnesc… M-au purtat cu vorba iar in penultima zi directorul mi-a zis « de ce nu mi-ati spus, v-as fi facilitat intilnirea »… Concluzie : méiyǒu LO ! 

Diferenta dintre vizita mea in 1979 si cea de acum ? In ceea ce ma priveste pe mine, am avut privirile indreptate mai mult catre colegii mei romani, nu catre chinezi. 

In consecinta am fost mai mult vizitatoare « occidentala » decat « sora » lor… 

 Dar asta nu neaparat din cauza mea, ci pentru ca asa a fost situatia.

 Déjà, in afara de chinezii de la hardware, ceilalti erau practic lipisti de interes. 

Spre exemplu un « pusti » care mi se parea prea obraznic si care imi spunea ca ii place muzica disco.. 

Si de fapt este bine, pentru ca astfel a fost o noua experienta. Fiecare dintre ele ramanand astfel unica.

 Daca imi place evolutia lor ? Intr-un fel, fireste ca da. Altfel, in mod egoist, ma alarmeaza. 

Plus ca deja noi, romanii, nu suntem americani. 

Ne-au utilizat ca sa invete abc-ul informaticii si acum, cu ceva cunostinte deja acumulate, pleaca in masa sa-i pompeze pe americani : din cate mi s-a spus, 20000 de tineri sunt trimisi in fiecare an la studii in occident, pe banii statului chinez !

 De fapt Deng Xiaoping insusi, a fost trimis in 1920, la varsta de 16 ani, in Europa cu misiunea de a invata de la occident tot ce poate salva China de la dezastru. 

Deci experienta se repeta, la o scara mult mai larga. 

In rest, oricum data trecuta erau si alte conditii : in pauze translatorii stateau cu noi, se creau astfel conditii pentru o comunicare adevarata.

 Acum, ba aveam, ba nu aveam translator, de multe ori imi tineam cursul vorbind direct cu « elevii » in limba engleza, in doua ore grupate, fara nici o pauza, deci nu aveam nici cand nici cu cine vorbi.

 Unica data cand am mai putu vorbi a fost la banchetul de adio. Si am vorbit !...

 Au mai fost micile mele discutii, fara mare importanta, cu operatorii, cand ne invatam reciproc sa numaram, etc… 

Altfel, in pauza de pranz, cand ceilalti dormeau, cautam cate o sala si un scaun ca sa stau linistita si eventual sa pot fuma… 

Intr-o astfel de pauza (de altfel putine) am intilnit un chinez care mi-a explicat cateva lucruri despre limba lor.. 

Altadata insa, fiind eu in cautarea directorului, intr-unul din birouri am dat peste un alt director cu un grup de straini… cum mi se pareau a fi tot chinezi, dar mai altfel, am banuit ca sunt chinezi din Hong Kong sau americani…

 M-am scuzat si am inchis usa, dar dierctorul a iesit iute dupa mine si m-a condus imediat afara…

 Pe tipi i-am revazut la pranz la masa de langa noi. Aveau cu totul alta mancare. Ar fi interesant de stiut daca mai valoroasa, ca sa masuram important pe care ne-o acorda noua, prin comparatie…

 In concluzie, n-am mai fost atat de impresionata de ceea ce vedam ca data trecuta : mergeam pe Micul Paris si pe celelalte strazi, ca la mine acasa, plictisita, nici nu mai aveam rabdare sa ma uit prin magazine. 

Ca sa vad ce ? Exact ca acasa. 

Nu mai mi s-a parut nimic socant, sau bizar, puteam fi chiar ghidul celorlalti, ca dovada cat ma impresionase ceea ce vazusem, daca dupa patru ani imi mai aminteam cu precizie aproape toate locurile pe unde fusesem. 

De data asta toate lucrurile mi se pareau cunoscute, ba chiar familiare, uneori puteam face chiar haz, sau ma puteam eventual imagina traind aici.

 Memoram privelistile constienta ca de fapt nu le pot memora, desi acum, cand scriu acest jurnal, am inca totul in minte. Si albastrul pardisiac de la Templul Cerului, si terasele si scarile si aleea cu mai multe temple succesive, zidul si piatra cu propriteti sonore de neexplicat…

 Si palatul de iarna, cu ceea ce a mai ramas din tezurul imparatesc, cu marile roci de jade in care sunt sculptati cu o admirabila indemanare si rabdare si mai ales cu mult simt estetic, utilizand in mod creativ imperfectiunile pietrei, munți abrupți, cascade, pini si peșteri adânci și misterioase iar pe stânci, multimea de muncitori care sapă munții etc... 

 Cu spectcularele obiecte din fildes, cristal si mai ales aur, cu vasele de portelan , albastre, roz, etc…

 Inca si mai frumoase mi s-au parut obiectele de la Muzeul de istorie si de la Palatul de vara, unde celebrul vapor de marmora nu m-a impresionat in mod deosebit… 

Dar gradina gradinilor, parcul in sine, privelistile de la Turnul de tamaie bouddist, (佛香阁; 佛香閣; Fóxiānggé), sau de pe terasa pavilionului celor Patru regiuni mari (四大部洲; Sìdàbùzhōu). 

Tot parcul de la Palatul de vara este minunat, iar noi, inclusiv chinezii care il viziteaza acum, teribil de nepotriviti in acest peisaj. 

 Ca si in parcul de la Bei Hai, as vedea mai degraba chinezi in costume de epoca si chinezoaice cu evantaie si umbrelute. 

Mi se pare greu insa sa integrez aici tot ceea ce stiu despre vechile obiceiuri, cu imparatul lasat intr-o floare de lotus in mijlocul multimii, cu examenele  obligatorii pentru chinezii din administratie etc..

 

Chine 1983 China in anul 1985.. va urma